Blogocular

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Mai urmează?

Clic pe poză pentru efecte vizuale.

Poza vine de aici.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

După cum bine spune şi în descrierea clipului, ultimile amintiri înainte ca România să stingă lumina pentru jumătate de secol.

via

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Mai jos dovada clară că Mişel atingea, săruta şi mângâia copii. Dacă data trecută n-am avut nimic de comentat, de data asta nu mă pot abţine să nu remarc cum stimabila nu precupeţeşte niciun efort pentru a ne distra, urcând periodic pe net, cu mâna ei sau a vreunui supus de seamă, clipuri din ce în ce mai interesante. Că nu putem ignora, nu-i aşa, prezenţa discretă şi timidă a actualului maestru al muzicii uşoare româneşti, Laurenţiu Duţă, pe-atunci doar un puber nevinovat, de mânuţă cu cea cu care împărtăşeau pasiunea mistuitoare faţă de atingătorul de copii, acum decedat. Frază lungă dom’ne, felicitări c-ai ajuns la final.

Acum însă bucuraţi-vă în linişte de cele de mai jos:

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Odată, demult aş putea deja spune, aveam şi eu prieteni prin cartier cu care mai ieşeam la o bere şi cu care socializam mai mult decât acum când mă văd cu ei numai atunci când se însoară vreunul sau moare altul. Că deh, suntem între două vârste, atunci când deja lucrurile încep să se combine şi cînd începi să le trăieşti pe toate fără să te mai miri de nicio nepotriveală.

Şi ca să intrăm în temă, unul dintre ăştia din cartier prinsese ceva job de-ăla de vindea pe la chioşcuri brânzeturi şi-alte rahaturi şi primise maşină de “servici” şi telefon de “servici” şi era cel mai şmecher dintre noi toţi la un loc. Şi maşina aia a lui de “servici” era un Tico, evident albastru, cu dotări standard – roată de rezervă, volan, cric, banchete etc.

Bun, şi nu mai ţin eu minte ce-a făcut mai exact al meu că a reuşit să descompleteze până şi dotările ălea standard, de la un moment dat nu mai avea roată de rezervă, o dotare mobilă extrem de importantă în zilele ălea pentru orice maşină care se depărta la mai mult de cinci kilometri de oraş. Şi pe lângă el mai avea un coleg în aceeaşi situaţie, asta în condiţiile în care se zvonise printre ceilalţi vânzători-conducători auto din firma aia că în curând se preconizează un control, ceva serios de la Bucureşti, şi trebuia ca fiecare să aibă cam totul în regulă la maşinile din gestiune. Adică nah, să nu-ţi lipsească scaunul, volanul, roata de rezervă şi-alte chestii.

Pe de altă parte, mai aveam noi unul prin cartier care era hoţ. De mic. Băiat fain de altfel, ăsta cu furatul era singului lui defect major. Nu, nu fura de la noi, de fapt nici nu ştiu sigur dacă fura au ba, ce ştiu sigur e că era în contacte strânse cu cei ce furau şi că făcea rost de chestii “pe comandă”, ca “băieţii”…

Şi se întâlnesc ăştia doi odată, la drum de seară şi în loc de taină, cu telefoanele închise ca să nu-i asculte careva şi cu priviri de-ălea aruncate peste umăr, suspectând bineînţeles că din cele câteva milioane de ori când s-au întâlnit întâmplător fix de data asta cineva se va gândi că plănuiesc ceva infracţiune periculoasă. Şi în replici scurte şi cu subînţelesuri şi conotaţii diverse, ăla de prinsese serviciul bun îl roagă pe ăsta rebelul de nu prinsese încă niciun “servici” şi doar fura, să-i facă rost cumva, de la careva, pe comandă, de două roţi de Tico. Fiindcă se ştie, colegii se ajută între ei şi niciodată nu se lasă la greu iar cum celălalt de la serviciul bun care era în aceeaşi situaţie nu avea relaţii unde trebuia, au decis amândoi să le comande de la vecinul de cartier. Zis şi făcut, se despart plecând amândoi în direcţii diferite, prefăcându-se că nu se cunosc şi că au vorbit chestii de-ălea mărunte gen “aveţi un ceas?” sau “ce urât e-afară…”…

Acum, că trebuie să vă spun asta, hoţii au nişte chestii nescrise de-ale lor. Ei se cunosc între ei, fiindcă sunt aşa de low-profile încât numai un hoţ poate recunoaşte un alt hoţ, dar niciodată nu se întreabă unul pe altul chestii de-ălea personale, gen “cum o cheamă pe nevastă-ta” sau “câţi copii ai” şi cu-atât mai puţin îşi cunosc numele reale. Ei lucrează, precum scriitorii, sub adăpostul unui pseudonim ales de obicei aiurea, la derută. Ei nu se întâlnesc ca şi oamenii normali acasă la unul dintre ei la o cafea, la un vin. Ei nu socializează între ei precum oamenii normali, nu se vizitează, nu ştiu mare lucru unul despre celălalt evitând astfel ţigăniile care pot apărea atunci când unul dintre ei este “turnat” la miliţie şi trebuie să suspecteze pe careva.

Bun, gata că iar m-am lungit şi-am făcut dintr-o poveste simplă un mare rahat pe care mai mult ca sigur nu-l va citit nimeni până la final.

Care final, fiindcă eu cred că e evident, o să-l fac scurt şi la obiect în contrapartidă cu acest post inacceptabil de lung:

Într-o dimineaţă, norocosul de care vă spuneam mai devreme că e atât de norocos să aibă un coleg care să-l ajute necondiţionat, şi-a găsit, clar, maşina de “servici” pe butuci, cu două roţi lipsă.

Nu a făcut niciodată reclamaţie la miliţie.

Personajele din poveste sunt fictive, eu nu ştiu nimic, habar nu am cine şi ce. Clar?

Mai jos un scurt metraj în temă care a mai fost pe blog dar care se potriveşte mai bine aici:

Citește tot »

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Cică azi e zi din-aia sfântă de nu se munceşte şi se fac “mucenici”, un fel de chestii dulci de se mănâncă după masă. Şi cum tocmai terminasem de mâncat prânzul, mă-ntreabă maică-mea (aşa cum fac toate mamele de te-ntreabă de toată cămara numai să vrei să mănânci ceva), dacă nu vreau “mucenici”, ca şi desert, de la tanti Petrescu. Ei, eu fiind destul de pretenţios la chestii gătite în casă şi cunoscând că mama nu se oboseşte să gătească chestii de-astea religioase doar fiindcă sunt religioase, era clar că nu erau “de-ai noştri” şi dacă nu erau “de-ai noştri” era musai să fie de la cineva agreat de mine în materie de gătit. Bun, că m-am îmbârligat în introducerea asta de era să-i uit finalul, că despre altceva era vorba.

La noi în casă sunt clasice glumele cu bătrâni şi moartea care-i pândeşte în orice clipă, maestrul în materie fiind taică-meu care constata odată în gura mare, la un prânz de-ăla cu mătuşi trecute de limita de optzeci de primăveri, că ar cam avea nevoie de haine negre că “încep să moară ăstea”…Evident, maică-mea e factorul de echilibru care-i blochează adeseori ieşirile pe care “hăi” bătrâni le găsesc adeseori scandaloase şi îl ceartă de fiecare dată, de obicei public, sau vine cu câte o replică menită să aducă liniştea.

Şi cum aşchia nu sare departe de trunchi şi cum soţii Petrescu ăştia de la care erau “mucenicii” ăia cu care eram ademenit au cam trecut de limita aia pe gare ăia de ne guvernează speră să n-o prea mai depăşim, mi-a trecut prin cap să fac şi eu o glumă de-aia de oameni mari şi să mă mir retoric:

- Da’ ce, ăştia îşi fac deja pomană?

Fără să aştepte prea mult, ca să nu se obişnuiască din nou atmosfera cu glume de-ăstea negre, maică-mea, factorul de echilibru după cum spuneam, intervine prompt cu replica-explicaţie care trebuia să ne taie nouă elanul de a continua:

- Eh, mai au şi alţi morţi în familie…

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Iată că primăvara asta le-a adus şi altora dezastrul natural pe şosele, nu numai nouă, prăpădiţii de noi.

Nu, nu vă grăbiţi să închideţi computerele mulţumiţi că viaţa fraierilor care s-au străduit să zboare peste ocean este măcar dintr-un singur punct de vedere la fel de mizerabilă ca şi a voastră… Nu, mai  bine daţi click pe “citeşte tot”…

Citește tot »

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

3 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Cine-şi mai aduce aminte de Pascu şi-a lui Mărie şi pachetul Connex Go, ce-i al tău e al tău?

Iaca şi continuarea. Cum ar veni după zece ani…

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Am primit ieri cadou de la o prietenă ce-a venit de prin străinătăţuri şi cadoul consta într-o sticlă de vin d-aia mişto care părea şi scumpă, d-aia din care nu dai la toţi ţăranii care-ţi calcă pragu’ ci doar la oaspeţii aleşi. Aşa, şi-am mulţumit frumos şi mi-am luat sticla şi-am plecat cu gândul s-o duc acasă şi să am grijă de ea până s-o ivi ocazia s-o desfac.

Şi cum urcam eu scările am avut aşa, o presimţire. Ştiţi voi, presimţire din aia pe care-o ai imediat ce te împiedici, presimţirea c-o să cazi şi-o să-ţi fuţi oarece, eventual să-ţi spargi capul şi să-ţi rupi vreo doi dinţi. Şi în timp ce aveam eu presimţirea, după momentul în care m-am împiedicat şi înainte de momentul în care am căzut, mi-am dat seama că nu-mi pasă atât de mine cât de sticla cadou şi pe care mi-era milă să o fac pilaf înainte măcar să-i citesc eticheta darămite să-i adulmec conţinutul.

Şi-aşa gândindu-mă , că mai aveam puţin timp până cădeam, am întors eu nu ştiu cum mâna astfel încât în momentul impactului să se rupă ea şi să nu se spargă sticla. Şi cum eu când îmi pun ceva în cap fac, mi-a reuşit. Parţial.

Parţial zic fiindcă n-am reuşit să-mi rup mâna ci am făcut o chestie asemănătoare cu o entorsă, dar care nu cred că-i chiar entorsă. Cert e că mă doare ca dracu’ când fac orice mişcare în lateral şi mi-e în permanenţă amorţită (mâna), prin urmare  mouse-ul de la calculator nu mai are niciun pic de precizie sub controlul mâinii eroine, nu pot tasta, nu pot să mă joc pe Plystation, nu pot să fac nimic din ce făceam în fiecare zi. Nu mai sunt eu, adică. Mă, dar am o sticlă de vin d-aia scumpă în faţa mea pe birou de zici că-s cine ştie ce mogul? AM.

No, şi-acum legătura cu titlul. Păi e simplu, de la scara de beton de la care m-am împiedicat a plecat totul iar vinul poate aduce fericire, nu? Şi pentru cei cu mintea mai bolnavă, mai am o opţiune deloc de neglijat ca să-mi îndulcesc aceste zile în care îmi deplâng cu inima sfâşiată de durere pierderea temporară a membrului superior drept.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!