Blogocular

De ceva timp pun link-uri către articolele de pe blog pe contul de Facebook. Despre care Facebook vă voi scrie curând o chestie mai lungă, aşa ca o odă a regelui reţelelor de socializare online din toate timpurile.

Ca urmare, numărul de cititori a crescut, cătinel cătinel. Că încerc să las ipocrizia deoparte şi să-mi folosesc calităţile mele disimulative în alte activităţi ceva mai importante şi astfel să recunosc ca e mişto ca ăia care te citesc să fie cât mai mulţi şi dacă se poate cât mai deştepţi. Dar ca să te prinzi tu cât creier au “hăi” de te citesc, ar trebui să promovezi şi să încurajezi postarea de comentarii pe blog din care să culegi atent informaţia care te-a făcut curios. N-am făcut asta, aici cred că scriu prima dată ceva aproape de subiect, prin urmare comentariile depăşesc cu puţin numărul de posturi publicate din iulie 2009 şi până acum. Adică doar vreo mie. Ceea ce poate însemna ori că nu citeşte nici dracu’ nimic, ori că toată lumea e de acord cu ce scriu. Aiurea, Google Analytics zice că prima nu e reală, eu şi părerile mele distorsionate şi fixiste spunem că nici a doua nu are cum să fie pe bune: aş fi preşedinte. Pardon, Preşedintele.

Şi revenind la povestea despre comentarii, mă gândeam acum, după vreo două săptămâni de activitate în paralel aici şi pe feisbuc, că dacă aş fi cu-adevărat înnebunit după slove aşternute la sfârşitul posturilor de către cei ce-mi citesc halucinaţiile, m-aş oftica teribil când aş vedea că de când însemnările mele “bucură” şi utilizatorii susnumitului site, comentariile destinate mie şi numai mie se strâng, în mare parte, acolo. Şi mă doare sufletul fiind martor, a câta oară, a unui eveniment atât de trist în care atotputernicele forţe imperiale, reprezentantele capitalismului vestic, agresive şi nemiloase, răpesc din nou satisfacţia şi mulţumirea de sine pe care munca ar putea-o oferi producătorului autohton de păreri…

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Nu există alte posturi pe această temă.