Blogocular

S-a născut în 1920, într-o zi de mai, într-o familie numeroasă dintr-un sat săsesc din inima Ardealului. Era un român cu nume de sas, fiu de ţăran, predestinat să fie ţăran. Era doar unul dintre ei, cei mulţi, uitaţi de lume şi născuţi după război. A crescut pe uliţe înfundate de noroaie, a furat vişine şi mere, a trăit o copilărie simplă şi scurtă, cu puţină şcoală şi cu multă libertate. La paisprezece ani, auzind de la unii şi alţii de raiul din îndepărtata capitală, împreună cu un prieten au decis să “emigreze”. Fugiţi de-acasă, fără să lase vreun semn sau vreo vorbă, au ajuns în Bucureşti. La paisprezece ani, doi puşti decişi să cucerească lumea. S-au băgat ucenici la o măcelărie, au început să înveţe meserie şi să-şi câştige existenţa, refuzându-şi destinul şi încercând să trăiască. Poveştile Crucii de Piatră precum şi nebuniile vieţii de noapte ale Bucureştiului anilor treizeci nu i-au ocolit. Personajul nostru a trăit şase ani de dezmăţ în capitala interbelică, crescând şi devenind flăcău şi mai departe bărbat în toată firea, gustând viaţa şi învăţând despre ea. A venit mai apoi anul 1940. Armata. Războiul. Fratele cel mai mare rămas acasă, în Ardeal, aflând cumva de undeva că mezinul este în Bucureşti, a împrumutat o bicicletă şi a plecat după el. Armata atunci se fenta mai greu, mai ales că războiul bătea la uşă, iar repercusiunile asupra faimiliilor care-şi ascundeau copiii de omul cu arcanul erau destul de dure. Fratele cel mare s-a întors însă cu mâna goală. Personajul nostru a mai zăbovit câteva luni în Bucureşti, alegând cu greu între viaţa dulce şi dorul de casă. A renunţat după câteva luni, gândindu-se mai mult la ai lui cei de-acasă decât la el. A ajuns în satul natal într-o seară de toamnă târzie, îmbrăcat după ultima modă de la capitală, la costum, palton şi pălărie, şi s-a oprit fără alte ocolişuri direct în birtul din centru. Cu greu recunoscut de chelneriţă, care era una dintre cele două surori lăsate acasă, trecând peste bucuria revederii şi bând mai apoi până dimineaţă cu vechii prieteni din copilărie, personajul nostru a mai trăit câteva luni de linişte înainte să plece la război. A avut răgaz să o cunoască pe cea care urma să-i fie soţie. A plecat apoi la oaste, lăsând pentru a doua oară în spate satul în care crescuse, cu prieteni, surori, amintiri…dar mai ales cu ea.

A petrecut cinci ani în armata română. A ajuns în Crimeea, luptând împotriva ruşilor şi mai apoi atunci când ai noştri au întors armele, s-a îmbarcat în trenuri împreună cu toţi camarazii luând drumul vestului. Într-o noapte de octombrie a anului 1944, trenul în care se afla urma să treacă prin satul său. Patru ani trecuseră de când ştia de-ai săi doar din scrisori. Înţelegerea cu superiorul său a fost scurtă: “te las să sari din tren, rămâi în noaptea asta acasă dar pomâine seară trebuie să fii cum ştii tu la Oradea. Nu ajungi, trebuie să te raportez”. Zis şi făcut, a sărit din tren şi a rămas o noapte acasă. Apoi a plecat, nimeni nu ştie cum, către Oradea, locul unde armata română se regrupa pentru marşul către vest. A ajuns la timp, însă trenul cu ai lui nu mai era. Sărise în aer la Sighişoara. Dintre camarazi supravieţuiseră doi, cu el trei. A fost degradat de la rangul de caporal, învinuit fiind de…un soi de dezertare. Dar armata avea nevoie de carne, aşa că după doar câteva zile de carceră militărească, a fost din nou înrolat şi a luptat încă un an, participând la eliberarea Budapestei şi ajungând pâna aproape de Praga, în munţii Tatra.

Războiul s-a încheiat şi s-a întors acasă teafăr. Noaptea aceea de octombrie în care sărise din tren precum şi toate repercusiunile suferite nu fuseseră în zadar. Cea pe care o lăsase acasă a născut în iulie 1945 un copil. Primul lor copil. S-au căsătorit, şi veteranul de-acum de război a primit drept răsplată şase hectare de pământ. Ajunsese de unde-a plecat, dar nu regreta. Era ţăran, şi trecut prin cei cinci ani de groază, parcă nu i se mai părea un lucru atât de rău. Au mai trecut câţiva ani, a mai apărut un copil. Au venit comuniştii, i-au luat pământul. S-a mutat în satul vecin unde fabrica de zahăr atrăgea din ce în ce mai mulţi ţărani transformându-i în muncitori la normă. Au primit casă, au primit loc de muncă, totul a fost bine. Până într-o zi când, la muncă fiind, încercând să greseze o maşinărie de tocat sfeclă, şi-a pierdut braţul stâng, retezat din umăr. A stat în spital vreo patru zile, braţul nu a mai putut fi pus la loc datorită intervenţiei tardive. A revenit la muncă. S-a adaptat, viaţa lui a mers mai departe. Mergea la muncă, creştea animale, mergea la coasă şi la câmp, mergea pe bicicletă, îşi ţinea familia. Cu o singură mână. Devenise un om aspru, dar niciodată rău. A venit apoi nepotul, pensia şi viaţa dulce. După ceva timp s-au mutat amândoi în Braşov. Acolo i-a prins anul 1989, la cei 69 de ani ai lui, în centrul Braşovului. Nu a fost impresionat de gloanţe sau violenţă, aştepta doar să vadă ciuma comunistă dusă. A prins trei luni de democraţie, suficient cât să se prindă că nu s-a schimbat nimic, suficient cât nepotul lui să-l audă înjurându-l pe Iliescu mai dur decât pe Ceauşescu. Apoi s-a stins. În martie 1990, înconjurat de cei dragi.

Au trecut douăzeci de ani de-atunci, şi felul stângaci în care v-am povestit toate ăstea se datorează unui nod în gât. Acesta a fost bunicul meu cu care am crescut până la unsprezece ani. Poate vă va suna ciudat, dar spre ruşinea mea în ultima vreme uitasem că a existat. Până azi noapte când mi-a revenit pentru câteva minute într-un vis. Poate vroia să-mi spună ceva sau poate eu vroiam să-i spun…n-a avut timp, m-am trezit. Şi astăzi m-am gândit la el.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Pe aceeasi temă::

1. Conotaţiile unui organ.
2. Povestea continuă.