Blogocular

via

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Plecând de la poza de mai jos, care nu este o glumă, mi-am adus aminte de o altă chestie absolut inimagimabilă: pe un costum de Superman pentru copii, vândut în magazin, era o etichetă care te atenţiona că acel costum nu te ajută să zbori, deci nu încerca. Nepreţuit, drepturile idiotului duse la extrem, ciudat,  într-o ţară mai comunistă decât a fost România vreodată:

2 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Vă mai aduceţi aminte de Inna? S-a întors, dar am aşa o bănuială că n-a fost plecată niciodată. Şi e, cum s-ar spune, ălaiv end chichin. Fiindcă vrea să cucerească America. Avem mai jos un interviu drăgălaş cu artista noastră care va purta cu mândrie flamura tricoloră peste ocean, spunând că şi-ăia-s oameni şi că trebuie că va reuşi acolo. Şi noi o credem, oamenii ăştia aşa ca ea sunt de obicei teribil de ambiţioşi. Nu mai punem la socoteală hormonii americanilor care se agită şi dau pe-afară la orice bucăţică de ţâţă cu accent exotic…

Aici, interviul cu pricina.

P.S: Inna să nu uite că încercări interesante de a răzbi în Bilbordu’ american au mai fost. Nu mă pot abţine, ia aruncaţi un ochi în clipu’ de mai jos. Mai ţineţi minte?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Aseară am reuşit să văd şi eu, într-un târziu, Public Enemies.  Nu mă înghesuisem până acum să mă uit la el fiindcă mai văzusem deja două filme cu povestea lui John Dillinger, citisem despre el cum citisem de altfel şi despre Jesse James şi alţi outlaws americani preaslăviţi. M-am întrebat oare ce mai poate aduce nou acest film? Ei bine, exact ca şi în The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, un alt film din ceea ce cred eu că va fi un val de gen (la fel cum au fost filmele cu temă istorică acum câţiva ani), ce aduce nou Public Enemies este chiar urmărirea în amănunt a legendei. Povestea e puţin romanţată, e drept, criminalul rebel e umanizat, dar în final înglobând totul într-un set de amănunte care dă credit legendei. Nu se poate să nu remarcaţi în ambele filme momentul uciderii eroului principal, tratat în amănunt şi respectând cu stricteţe mărturiile celor de faţă. În fine, long story short, recitind eu cam tot ce ştiam despre Dillinger, am ajuns şi la cea care l-a trădat sub ameninţarea deportării, şi anume prostituata româncă pe numele ei Ana Cumpănaş. Am rămas surprins să găsesc un articol pe wiki atât de complet şi de detaliat despre viaţa şi isprăvile ei. Şi asta mi-a adus aminte despre exodul nebun al transilvănenilor din preajma anului 1900 şi puţin înainte, către Statele Unite. Mai în fundul Europei şi informaţi tardiv de tot ce se întâmpla în lume, ţăranii ardeleni au aflat târziu de “gold rush” şi de nebunia americană, tărâmul tuturor posibilităţilor. Nu puţini au fost aceia care, sătui încă de pe-atunci de traiul neîndestulat şi problemele din ce în ce mai dificile cu care se confruntau datorită regimului austro-ungar, au ales calea aventurii şi-au plecat până hăt peste ocean, bazându-se mai mult pe zvonuri şi vorbe auzite de la alţii. Mulţi s-au întors, unii peste zeci de ani, alţii imediat.

Şi din gând în gând aşa am ajuns eu să-mi amintesc de cufărul bunicii. Un cufăr mare, negru, întărit la colţuri cu ceva ornamente metalice, cu o încuietoare aurită şi destul de rezistentă chiar după atât de mult timp. Pe capacul cufărului era şi atunci o tăbliţă bine nituită pe care stătea scris un nume românesc – Anna Nedelca -  şi o adresă din Cincinnati Alliance, Ohio, USA. Ei, povestea femeii, o mătuşă a bunicii mele, este oarecum similară cu a celei care l-a trădat pe Dillinger, cu menţiunea că nu pot face nicio referire sau comentariu vis-a-vis de meseria pe care ea a practicat-o în îndepărtata Americă. Plecase pe la 1800, alături de alţi săteni, în căutarea fericirii. S-a întors acasă prin 1945, bătrână tare şi hotărâtă să moară în satul natal. Cufărul era unul dintre cele multe cu care venise mătuşa acasă şi în care-şi strânsese probabil bruma de agoniseală din anii pribegiei. Nu ştie însă nimeni nici acum dacă bătrâna a fost deportată sau a venit de bună voie.

Vorbim de un sat din apropierea Braşovului unde şi acum merg destul de des, având încă veri, unchi sau mătuşi. Vă spuneam că mulţi s-au întors, aducând cu ei obiceiuri, vorbe, deprinderi. Şi după mult mult timp, după ani de şcoală şi învăţat engleză, după ani de uitat la filme americane şi memorat expresii, m-am prins eu de unde venea o veche înjurătură a bătrânilor din satul ăsta pe care o foloseau destul de des, aşa cum au înţeles-o ei sau aşa cum s-a transmis din gură în gură până în zilele când eu am mai apucat să o aud: “sologobeci”. V-aţi prins?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!