Blogocular

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

When I was a puppy I entertained you with my antics and made you laugh. You called me your child and despite a number of chewed shoes and a couple of murdered throw pillows, I became your best friend. Whenever I was “bad,” you’d shake your finger at me and ask “How could you?” – but then you’d relent and roll me over for a bellyrub.

My housetraining took a little longer than expected, because you were terribly busy, but we worked on that together. I remember those nights of nuzzling you in bed, listening to your confidences and secret dreams, and I believed that life could not be any more perfect. We went for long walks and runs in the park, car rides, stops for ice cream (I only got the cone because “ice cream is bad for dogs,” you said), and I took long naps in the sun waiting for you to come home at the end of the day.

Gradually, you began spending more time at work and on your career, and more time searching for a human mate. I waited for you patiently, comforted you through heartbreaks and disappointments, never chided you about bad decisions, and romped with glee at your homecomings, and when you fell in love.

She, now your wife, is not a “dog person” – still I welcomed her into our home, tried to show her affection, and obeyed her. I was happy because you were happy. Then the human babies came along and I shared your excitement. I was fascinated by their pinkness, how they smelled, and I wanted to mother them, too. Only she and you worried that I might hurt them, and I spent most of my time banished to another room, or to a dog crate. Oh, how I wanted to love them, but I became a “prisoner of love.”

As they began to grow, I became their friend. They clung to my fur and pulled themselves up on wobbly legs, poked fingers in my eyes, investigated my ears and gave me kisses on my nose. I loved everything about them and their touch – because your touch was now so infrequent – and I would have defended them with my life if need be.

I would sneak into their beds and listen to their worries and secret dreams. Together we waited for the sound of your car in the driveway. There had been a time, when others asked you if you had a dog, that you produced a photo of me from your wallet and told them stories about me. These past few years, you just answered “yes” and changed the subject. I had gone from being “your dog” to “just a dog,” and you resented every expenditure on my behalf.

Now you have a new career opportunity in another city, and you and they will be moving to an apartment that does not allow pets. You’ve made the right decision for your “family,” but there was a time when I was your only family.

I was excited about the car ride until we arrived at the animal shelter. It smelled of dogs and cats, of fear, of hopelessness. You filled out the paperwork and said “I know you will find a good home for her.” They shrugged and gave you a pained look. They understand the realities facing a middle-aged dog or cat, even one with “papers.” You had to pry your son’s fingers loose from my collar as he screamed “No, Daddy! Please don’t let them take my dog!” And I worried for him, and what lessons you had just taught him about friendship and loyalty, about love and responsibility, and about respect for all life. You gave me a goodbye pat on the head, avoided my eyes, and politely refused to take my collar and leash with you. You had a deadline to meet and now I have one, too.

After you left, the two nice ladies said you probably knew about your upcoming move months ago and made no attempt to find me another good home. They shook their heads and asked “How could you?”

They are as attentive to us here in the shelter as their busy schedules allow. They feed us, of course, but I lost my appetite days ago. At first, whenever anyone passed my pen, I rushed to the front, hoping it was you – that you had changed your mind – that this was all a bad dream…or I hoped it would at least be someone who cared, anyone who might save me. When I realized I could not compete with the frolicking for attention of happy puppies, oblivious to their own fate, I retreated to a far corner and waited.

I heard her footsteps as she came for me at the end of the day and I padded along the aisle after her to a separate room. A blissfully quiet room. She placed me on the table, rubbed my ears and told me not to worry. My heart pounded in anticipation of what was to come, but there was also a sense of relief. The prisoner of love had run out of days. As is my nature, I was more concerned about her. The burden which she bears weighs heavily on her and I know that, the same way I knew your every mood.

She gently placed a tourniquet around my foreleg as a tear ran down her cheek. I licked her hand in the same way I used to comfort you so many years ago. She expertly slid the hypodermic needle into my vein. As I felt the sting and the cool liquid coursing through my body, I lay down sleepily, looked into her kind eyes and murmured “How could you?”

Perhaps because she understood my dogspeak, she said “I’m so sorry.” She hugged me and hurriedly explained it was her job to make sure I went to a better place, where I wouldn’t be ignored or abused or abandoned, or have to fend for myself – a place of love and light so very different from this earthly place. With my last bit of energy, I tried to convey to her with a thump of my tail that my “How could you?” was not meant for her. It was you, My Beloved Master, I was thinking of. I will think of you and wait for you forever.

May everyone in your life continue to show you so much loyalty.

The End

Un eseu care cică ar fi fost scris de către Jim Willis.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

via pophangover.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Hachiko: A Dog’s Story şi Everyboy’s Fine.

2 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

6 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

3 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

2 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

70 de kilograme de câine, vreo 300 de grame de coiţe şi nişte băşini ce te scot din casă.

Shaka aproape că a terminat de crescut, mai are vreo 10 kilograme de pus pe el şi vreo doi centimetri peste cei 90 pe care-i măsoară acum, la umeri.

Altfel, nu ascultă, face doar ce are el chef, nu muşcă şi doarme toată ziua. A, latră uneori plictisit când intră cineva în curte, asta dacă nu visează, şi mănâncă precum un porc.

Şi e virgin.

Ştiu că articolul ăsta nu interesează pe nimeni, vroiam doar să-l fac de căcat.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Perfecțiune:

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Cineva din Timișoara a avut o idee genială: taxa pe câine. Bineînțeles, ilegală, însă mi-am amintit că acum câțiva ani și în Brașov se punea problema să existe o astfel de taxă. Și eu, ca proprietar de câine, îmi pun întrebarea: dacă dau banii ăștia, ce primesc în schimbul lor? Faptul că n-am voie să-mi plimb câinele legal în niciun parc din oraș? Fiindcă în prezent, singurul loc din minunatul oraș Brașov în care te mai poți plimba alături de companionul tău canin este Aleea de sub Tâmpa. Bineînțeles, trebuie să fii grijuliu și să ai puțin noroc, urșii din zonă îți pot face o mică surpriză astfel încât să te întorci acasă cu … zgarda. Însă nu-i nimic, să simțim și noi c-avem câine, ce dracu’, loviți-ne cu taxa!

În Brașov se pare că se pune problema ca nici acolo să nu mai fie permis accesul patrupedelor, prin urmare atunci când te manâncă în fund de o plimbare cu Grivei prin natură, o iei frumos către munți. De cel puțin două ori pe zi.

Nu-i așa că e prea mult să visez la un parc pentru câini, așa ca ăsta de mai jos?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Am citit o mulţime de poveşti despre militari şi câinii lor şi despre felul în care se ataşează unul de celălalt şi apoi sunt nevoiţi să se despartă. Chiar tatăl meu, fost soldat în termen la o unitate militară specializată în dresajul utilitar, mi-a povestit de nenumărate ori diverse poveşti similare despre câini şi cum oameni pentru care câinele era doar un alt animal, după armată reveneau să-şi viziteze foştii camarazi canini şi viaţa lor se schimba mai apoi. Povestea de mai jos e similară, comună, dar parcă transpusă în imagini atinge puţin mai tare. Pe mine m-a lovit, şi probabil că astăzi mă voi duce acasă şi-mi voi lua câinele în pat. Sper să încăpem.

Dixy,cainele meu de la Ciorani de la Scoala de dresaj a politiei de frontiera, a “plecat” dintre noi. A fost un caine devotat, un camarad loial si mi-a facut zilele din armata mai usoare. Afectiunea noastra a dainuit peste timp si spatiu.
Dupa ani de zile de activitate in grupa demonstrativa a Scolii de dresaj, dupa pensionare, a fost luat de un bun prieten al meu, politist de frontiera, la Brigada Constanta. La granita cu Bulgaria, unde si-a trait ultimii ani ai vietii, Dixy parca a sperat in tot acest timp sa ne revedem.
Marti, in data de 28 Iulie 2009, am fost sa il revad… La varsta de 12 ani, prietenul meu nu era sigur, daca Dixy ma va recunoaste dupa atatia ani trecuti…. Eu am simtit toti acesti ani, ca intre mine si camaradul meu din armata, a ramas pentru totdeauna o legatura afectiva vesnica.
Ma bucur nespus ca dupa atata dorinta si asteptare, am reusit sa il vizitez, sa il revad… Am revenit acasa, in Bucuresti, cu gandul la reintalnirea noastra.
Dupa 3 zile de la acest moment al regasirii, prietenul meu Nicu, m-a anuntat ca Dixy a murit. Pe data de 1 August in noapte, cainele meu devotat, a murit… cred eu, linistit.
Am facut un film cu el si in memoria lui.
Va fi intotdeauna in inima mea!

Vă avertizez, dacă sunteţi sau nu iubitori de animale secţiunea “In memoriam” de pe animale.ro vă va da peste cap. Aşa că nu fiţi bitongi ca şi mine şi încercaţi să vă abţineţi.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

www.wulffmorgenthaler.com

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Update, level 6 dar nu ultimul, The Monster Dog în vizită la ţară. Şi dacă tot veni vorba, el este Shaka. Este un Dog German de un an jumate şi este al nostru de prin iunie anul trecut. M-au minţit, când l-am cumpărat era mic, rău, frumos şi mânca puţin. Acum nu mai este mic şi nici nu mai manâncă puţin. Şi nici rău nu este. Adică nu mai e nimic din ce-a fost. Este leneş, foarte leneş şi nu ştie să bea apă. În rest e bine de ştiut că dacă aveţi vreo treabă mai violentă de rezolvat cu mine, veţi avea prima dată de-a face cu el, dacă are chef. Printre altele îşi doreşte tare mult sa facă sex. Cu orice şi oricine. E chiar penibil câteodată, şi a recunoscut şi el. A învăţat de curând sa facă pişu ca un bărbat, ridicând piciorul. Până acum câteva luni râdeau toţi câinii de el. E cam bleg şi foarte plângăcios. Totuşi, dacă ştiţi careva vreo femelă de aceeaşi rasă, preferabil curvă fără pretenţii, aş cam vrea să i-o ofer. Deci, aştept. Adică el mai mult.

Articolul ăsta l-am scris la cererea lui. După cum vedeţi are un mic defect la o labă – nimic genetic – şi scrie mai greu. L-am prevenit că dacă voi scrie vreodată ceva despre el îl voi face de căcat dar a hăulit că-şi bagă laba şi îşi asumă orice risc. Că nu mai rezistă. Poze din portofoliu mai jos, din vizita la ţară în care m-a însoţit, sau în articolul ăsta. Vă salută Shaka hăhăhăhă.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!