Blogocular

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Nu-mi amintesc dacă am mai pus cântecul ăsta vreodată pe blog, e din soundtrack-ul unui film de care eu am zis că este cel mai bun din 2009, după părerea mea de privitor cu sentimente şi trăiri profunde. Dar acum, pe voi toţi care citiţi asta, vă rog pentru prima dată ceva: nu ascultaţi cântecul de mai jos decât în următoarele condiţii: căşti (sau sonorizare corespunzătoare), în intimitatea dumneavoastră şi cu ochii închişi. Vă mulţumesc.

P.S. Şerveţelele sunt din partea casei. Şi mucii şi lacrimile sunt umane.

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Recomandare blogocular.ro:

imdb

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

De Sandokan…?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Plimbându-mă plictisit peste canale, am dat de HBO pe care rulează chiar acum ceva serial cu o femeie care face pe detectivul în Botswana. Şi fiindcă toată acţiunea se petrece în această ţară, inevitabil s-a ajuns să se discute şi despre bani. Păcat că traducătorii vieţii, pudici de felul lor au cenzurat în subtitrare ceea ce se aude foarte clar în dialoguri şi au preferat să înlocuiască înfiorătorul cuvânt cu un singur P. Shame…

Abia aştept emisiunile de ştiri care ne vor povesti de vreun summit important organizat în P., Croaţia.

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Puţin fuşerit, dar excelent ca şi story:

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

The Box. Două ore pierdute. Găuri în poveste, se vrea un film plin de tensiune, dar tot ce sa va întâmpla peste cinci minute îţi vine în cap înaintea scenariului. Ideea este bună, povestea ar fi şi ea excelentă dacă ar fi urmărită cum trebuie, însă filmul te face atent la amănunte care mai apoi nu sunt exploatate şi care deviază de la story-ul principal. În concluzie, părerea spectatorului, o tentativă de film tare adeseori eşuată, cu Cameron Diaz într-un rol ceva mai serios decât de obicei dar la fel de prost jucat.

Producătorul este însă acelaşi care ne-a adus World’s Greatest Dad de care vă mai vorbeam zilele trecute şi care este, după umila mea părere, filmul anului 2009 (nu am văzut încă Shrink). Cu un Robin Williams în formă, în afară de un soundtrack excelent ales, în acest film există o bucată de vreo cinci minute care bate cam tot ce am văzut eu în cinematografia contemporană în ultima vreme.

Mai jos, regizorul şi scenaristul Bobcat Goldthwait alături de Robin Williams într-o stare posibil similară cu cea în care au lucrat la majoritatea filmului:

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Dacă nu l-aţi văzut băgaţi mare. (n.r. un alt film despre…Michael Jackson, Tupac şi Elvis…cred .)

Imdb link aici.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Aseară am reuşit să văd şi eu, într-un târziu, Public Enemies.  Nu mă înghesuisem până acum să mă uit la el fiindcă mai văzusem deja două filme cu povestea lui John Dillinger, citisem despre el cum citisem de altfel şi despre Jesse James şi alţi outlaws americani preaslăviţi. M-am întrebat oare ce mai poate aduce nou acest film? Ei bine, exact ca şi în The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, un alt film din ceea ce cred eu că va fi un val de gen (la fel cum au fost filmele cu temă istorică acum câţiva ani), ce aduce nou Public Enemies este chiar urmărirea în amănunt a legendei. Povestea e puţin romanţată, e drept, criminalul rebel e umanizat, dar în final înglobând totul într-un set de amănunte care dă credit legendei. Nu se poate să nu remarcaţi în ambele filme momentul uciderii eroului principal, tratat în amănunt şi respectând cu stricteţe mărturiile celor de faţă. În fine, long story short, recitind eu cam tot ce ştiam despre Dillinger, am ajuns şi la cea care l-a trădat sub ameninţarea deportării, şi anume prostituata româncă pe numele ei Ana Cumpănaş. Am rămas surprins să găsesc un articol pe wiki atât de complet şi de detaliat despre viaţa şi isprăvile ei. Şi asta mi-a adus aminte despre exodul nebun al transilvănenilor din preajma anului 1900 şi puţin înainte, către Statele Unite. Mai în fundul Europei şi informaţi tardiv de tot ce se întâmpla în lume, ţăranii ardeleni au aflat târziu de “gold rush” şi de nebunia americană, tărâmul tuturor posibilităţilor. Nu puţini au fost aceia care, sătui încă de pe-atunci de traiul neîndestulat şi problemele din ce în ce mai dificile cu care se confruntau datorită regimului austro-ungar, au ales calea aventurii şi-au plecat până hăt peste ocean, bazându-se mai mult pe zvonuri şi vorbe auzite de la alţii. Mulţi s-au întors, unii peste zeci de ani, alţii imediat.

Şi din gând în gând aşa am ajuns eu să-mi amintesc de cufărul bunicii. Un cufăr mare, negru, întărit la colţuri cu ceva ornamente metalice, cu o încuietoare aurită şi destul de rezistentă chiar după atât de mult timp. Pe capacul cufărului era şi atunci o tăbliţă bine nituită pe care stătea scris un nume românesc – Anna Nedelca -  şi o adresă din Cincinnati Alliance, Ohio, USA. Ei, povestea femeii, o mătuşă a bunicii mele, este oarecum similară cu a celei care l-a trădat pe Dillinger, cu menţiunea că nu pot face nicio referire sau comentariu vis-a-vis de meseria pe care ea a practicat-o în îndepărtata Americă. Plecase pe la 1800, alături de alţi săteni, în căutarea fericirii. S-a întors acasă prin 1945, bătrână tare şi hotărâtă să moară în satul natal. Cufărul era unul dintre cele multe cu care venise mătuşa acasă şi în care-şi strânsese probabil bruma de agoniseală din anii pribegiei. Nu ştie însă nimeni nici acum dacă bătrâna a fost deportată sau a venit de bună voie.

Vorbim de un sat din apropierea Braşovului unde şi acum merg destul de des, având încă veri, unchi sau mătuşi. Vă spuneam că mulţi s-au întors, aducând cu ei obiceiuri, vorbe, deprinderi. Şi după mult mult timp, după ani de şcoală şi învăţat engleză, după ani de uitat la filme americane şi memorat expresii, m-am prins eu de unde venea o veche înjurătură a bătrânilor din satul ăsta pe care o foloseau destul de des, aşa cum au înţeles-o ei sau aşa cum s-a transmis din gură în gură până în zilele când eu am mai apucat să o aud: “sologobeci”. V-aţi prins?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Despre diferenţa între ce scoatem pe gură şi ce gândim cu-adevărat.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Vreau neapărat filmul ăsta de undeva. Care ştie, plătesc în mulţumiri fără număr. Este din 1995, după un scenariu de Fănuş Neagu. Link imdb aici.

LE: Găsit, nu mai e cazul. Doritorii să mi se adreseze pe mail.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

…care nu numai că spun, dar şi fac lucruri trăsnite...şi având în vedere că e un festival de film şi ăsta e un film românesc, poate îl şi votaţi. Enjoy.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Un film care trebuie să fie fain. De Horaţiu Mălăiele.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!