The Happening – în afară de Zooey Deschanel, aproape nimic interesant. Dacă vă plac filmele de gen (un pic de sf, un pic de mister-wanna be), s-ar putea să-l apreciaţi. Pe mine unu’ nu m-a dat pe spate.
Couples Retreat – se vrea o comedie romantică, cu accente pe problemele din viaţa de cuplu de după ăia 3 ani de mare iubire şi îndrăgosteală. Filmul este destul de stupid dar, spre surprinderea mea, atinge nişte chestii sensibile legate de viaţa de cuplu. Dezamăgitor este că la final, chiar dacă este vorba de patru cupluri, totul se termină altfel decât în viaţa reală.
From Paris with Love – l-am oprit după vreo 20 de minute când a apărut Travolta care ar cam trebui să se apuce de vândut Popcorn (părere personală). Până acum mi-a părut un film ieftin şi prost. Voi mai face o încercare şi voi mai scrie ceva dacă reuşesc să-l văd. Cu toate că nu prea cred.
Cu Paul Dano şi Zooey Deschanel (aceeaşi din 500 Days of Summer). Filmul mie mi-a părut mult peste nota 6 pe care a primit-o până acum pe IMDb. Cred că v-aţi prins că de ceva timp m-am dat pe filme independente, aşa că nu vă faceţi griji dacă vă scapă vreunul, sunt la curent cu toate şi voi scrie aici câte ceva de fiecare dată când voi găsi câte unul care merită văzut. Enjoy!
Vorbeam cu cineva adineauri de viaţă, în general, şi de lecţiile pe care le predă Doamne-Doamne furnicilor de pe pământ. Şi mă gândeam că eu îmi cam bag picioarele în lecţiile lui, să şi le aplice sieşi prima oară, să vadă cum e şi-apoi tragem noi concluziile împreună.
P.S. Mi-am adus aminte de o replică dintr-un film (Constantine cred), în care un semi-înger îi spunea unei fetişcane extrem de credincioasă: “Girl, stop dreamin’. God is a child with a stick and the World is an anthill.” Superb.
Nu-mi amintesc dacă am mai pus cântecul ăsta vreodată pe blog, e din soundtrack-ul unui film de care eu am zis că este cel mai bun din 2009, după părerea mea de privitor cu sentimente şi trăiri profunde. Dar acum, pe voi toţi care citiţi asta, vă rog pentru prima dată ceva: nu ascultaţi cântecul de mai jos decât în următoarele condiţii: căşti (sau sonorizare corespunzătoare), în intimitatea dumneavoastră şi cu ochii închişi. Vă mulţumesc.
P.S. Şerveţelele sunt din partea casei. Şi mucii şi lacrimile sunt umane.
Plimbându-mă plictisit peste canale, am dat de HBO pe care rulează chiar acum ceva serial cu o femeie care face pe detectivul în Botswana. Şi fiindcă toată acţiunea se petrece în această ţară, inevitabil s-a ajuns să se discute şi despre bani. Păcat că traducătorii vieţii, pudici de felul lor au cenzurat în subtitrare ceea ce se aude foarte clar în dialoguri şi au preferat să înlocuiască înfiorătorul cuvânt cu un singur P. Shame…
Abia aştept emisiunile de ştiri care ne vor povesti de vreun summit important organizat în P., Croaţia.
The Box. Două ore pierdute. Găuri în poveste, se vrea un film plin de tensiune, dar tot ce sa va întâmpla peste cinci minute îţi vine în cap înaintea scenariului. Ideea este bună, povestea ar fi şi ea excelentă dacă ar fi urmărită cum trebuie, însă filmul te face atent la amănunte care mai apoi nu sunt exploatate şi care deviază de la story-ul principal. În concluzie, părerea spectatorului, o tentativă de film tare adeseori eşuată, cu Cameron Diaz într-un rol ceva mai serios decât de obicei dar la fel de prost jucat.
Producătorul este însă acelaşi care ne-a adus World’s Greatest Dad de care vă mai vorbeam zilele trecute şi care este, după umila mea părere, filmul anului 2009 (nu am văzut încă Shrink). Cu un Robin Williams în formă, în afară de un soundtrack excelent ales, în acest film există o bucată de vreo cinci minute care bate cam tot ce am văzut eu în cinematografia contemporană în ultima vreme.
Mai jos, regizorul şi scenaristul Bobcat Goldthwait alături de Robin Williams într-o stare posibil similară cu cea în care au lucrat la majoritatea filmului:
Like
