Iată că primăvara asta le-a adus şi altora dezastrul natural pe şosele, nu numai nouă, prăpădiţii de noi.
Nu, nu vă grăbiţi să închideţi computerele mulţumiţi că viaţa fraierilor care s-au străduit să zboare peste ocean este măcar dintr-un singur punct de vedere la fel de mizerabilă ca şi a voastră… Nu, mai bine daţi click pe “citeşte tot”…
Se pare că totuşi m-am înşelat. Oneşti – Bacău nu este cel mai infect din ţară, ci drumul pe care am trăit o chestie unică, după cum vă spuneam şi în postul anterior: mi-a sărit cutia de Cola din suport. Se pare însă ca din toamnă de când am călcat ultima dată pe-acolo, lucrurile s-au mai schimbat. În rău, bineînţeles, că e primăvară şi avem nevoie de motive care să ne fută optimismul:
Dacă aş fi scris postul ăsta ieri pe la ora şapte seara, din două în două cuvinte aş fi folosit câte-un organ şi aş fi făcut spume la gură în timp ce vă scriam aceste rânduri şi asta nu fiindcă m-am îmbolnăvit brusc de ceva boală ciudată care mă face mai nervos şi mai periculos pentru cei din jurul meu, ci doar fiindcă am avut ideea bestială să mă duc cu maşina până la Bacău. Să vă explic în detaliu ce înseamnă un drum naţional care mai e şi european şi care mai şi leagă Braşovul, Sibiul şi tot vestul de Moldova, ar însemna să scriu un serial. Dar să las nescrise măcar ideile principale ar însemna să strâng în mine şi prima dată când aş vedea un om politic cunoscut pe stradă să mă duc zâmbind spre el şi să-l omor. Şi n-ar fi bine nici pentru mine nici pentru el.
Deci, să plecăm împreună din Braşov şi să ieşim pe drumul spre centură şi mai apoi spre Sfântu Gheorghe, şi deci spre secuime. Ştiu, drumurile explodează de obicei primăvara, că aşa-i la noi şi ăsta e alt subiect de discuţie. Însă drumurile care leagă secuimea şi ungurimea de restul lumii semi-civilizate au fost şi înainte şi sunt şi acum, praf. Ştim desigur relaţiile excelente pe care le au ei, izolaţii, cu al nostru bun şi mult iubit preşedinte. Senzaţia pe care mi-au dat-o însă de ani de zile drumurile către secuime este că au fost seduşi şi abandonaţi, Băse întorcându-le de fiecare dată spatele imediat după cadoul votanţilor din zonă. De mult timp, de foarte mult timp drumurile naţionale care vin şi pleacă de la ei sunt praf.
Revenind, drumul naţional între Braşov şi Târgu Secuiesc începe cu binecunoscuta bucată de vreo douăzeci de kilometri de şosea din plăci, făcută acum vreo patruzeci de ani, şi care este aproape neatinsă de-atunci: viteza maximă, dacă ţii puţin la buzunarul tău, 70 – 80 de km la oră. Dacă eşti cu maşina de la muncă merge şi mai repede…
Până la Oituz nu mai este nimic cu-adevărat interesant, drumul este ok, în limitele în care poate fi ok un drum de la noi, primăvara. Târgu Secuiesc se încadrează în peisaj. Ceea ce n-am înţeles eu a fost calea ferată de la ieşirea de pe centura oraşului. Am oprit ca prostu-n drum, am fost claxonat din spate, trenul venea către mine, localnicii zâmbeau pe sub mustaţă iar eu aşteptam mut de mirare cu faţa-mi tâmpă pe o şosea pe care nu era absolut niciun marcaj. Băi, nici măcar un semn că urmează calea ferată, nu vorbesc de semne gen stop sau semnale luminoase şi acustice. Erau totuşi pe celălalt sens nişte cruci de-ălea la cincizeci de metri…atât.
Oituz. Am trecut de casa lui Căşuneanu, obiectiv turistic în zonă, şi am început să navighez cu grijă pe serpentinele pasului Oituz, unde drumul este ok exceptând asfaltul vălurit din curbe, adică exact porţiunea unde teoretic ar trebui să frânezi. Iar asfaltul în valuri plus maşina pe frână înseamnă adunate o senzaţie fantastică de şofer de tractor. În rest, drumul ok.
Şi să ajungem unde vroiam să ajung: Oneşti. Nu, nu voi continua seria “rezervaţiilor“, nu vreau să-mi ridic toţi neînţeleşii împotriva-mi şi nu-mi voi pune întrebări de genul “de ce plm mai stau oamenii ăia acolo”. Scurt, oraşul este praf praf praf la nivel de infrastructură, drumurile oribile, fie că vrei să treci prin oraş fie că alegi variantele care ocolesc oarecum centrul. Dar Oneştiul este doar o chestie pregătitoare pentru ce va urma: drumul către Bacău sau oraşul unde era să cad cu maşina într-o groapă. Doamnelor şi domnilor şi voi ceilalţi, cititorule oropsit ca mine sau evadat în vreo ţară cu apă caldă, stimaţi cititori din India şi Japonia, dragi somalezi, este cel mai infect drum pe care am circulat eu în această minunată ţară în ultimii 4 ani. Mai infect decât drumul dintre Piteşti şi Bran unde am luat o groapă de mi-a sărit cutia de Cola din suport, mai infect decât drumul de plăci de la ieşire din Braşov, mai infect decât orice vă puteţi imagina, şi asta în special pe ultimii treizeci de kilometri. Lăsăm partea cu şapte sute de milioane de localităţi în serie unde radarele stau adunate ca pescarii pe marginea lacului, uităm şi de traficul infernal şi de camioanele cu lemne care se târă cu douăzecişicinici de km pe oră, lăsăm toate astea fiindcă sunt nimicuri pe lângă drumul din care lipsesc pe alocuri bucăţi de asfalt. Aproape de Măgura, înainte şi pe serpentinele de acolo, lipsesc bucăţi de câteva zeci de metri din asfalt. Ştiu, vă vine greu să credeţi, dar dacă nu eram extrem de concentrat să mă feresc de camionul cu lama ridicată care mi-a trecut pe lângă creier, poate aş fi reuşit să prind un nefericit care a ieşit într-o depăşire exact pe o porţiune de unde lipsesc până şi urmele răzleţe de asfalt. Iar imaginea Daciei care sare de cur la 60 la oră, cade iar, sare de bot şi iar de cur este de-a dreptul nepreţuită…
Şi acestea fiind spuse, mie ca şi observator îmi vine să mă gândesc iarăşi că e simplu să stai pe margine şi să dai din gură. Da, corect, dar după ce-am văzut clipul din link am realizat că e ceva mai simplu să fii ăla comentat şi lătrat zi şi noapte. Şi ca să nu mai latru în gol, că mă gândesc că lătraţii suferă oricum de sindromul durerii acute în cur, salut iniţiativa transportatorilor de a propune noua lege a drumurilor care implică asigurarea statului şi despăgubirea cetăţeanului care-şi rupe maşina într-o groapă. Că mergând cu 30 la oră am auzit ieri toate ştirile de pe toate posturile, de cîteva ori. Şi pentru a încheia în spiritul care ne-a consacrat, alături de campania “Australia, pamânt românesc”, care s-a dovedit un real succes, lansăm o nouă campanie: propunem introducerea în stema României a următorului semn de circulaţie şi schimbarea sloganului cu choice bla bla în “România, drum cu ţâţe”. Fiindcă ştim cu toţii, fireşte, că sexul vinde…
Odată cu imaginea asta mi-am adus aminte că vreau să dedic o zi pozării tuturor dricurilor din Braşov. Nu, nu m-a apucat o pasiune ciudată pentru chestii cu morţi, vreau doar să adun la un loc toate numerele de înmatriculare tâmpite pe care le-au ales cretinii care deţin astfel de firme: FUN, de la funebre, HEL, de la Helen’s şi RAI, de la Rai Uno cred. Până atunci însă, luaţi o poză primită pe mail care ne arată cât de important este să parchezi dricul unde trebuie ca să eviţi să pricinuieşti întârzierea mortului la prima şi unica înmormântare proprie.
Ştiţi ce mişto e să pleci de-acasă cu mâna-n fund, să te urci în maşină, să te opreşti la Peco şi să faci plinu’ şi de-abia atunci să te prinzi că n-ai un şfanţ la tine? Încercaţi, privirea de vultur a angajaţilor din ălea douăzeci de minute în care tu stai ca bitognu’ şi aştepţi să ajungă prietenul salvator pe care l-ai sunat este nepreţuită.
Foaie verde şi-o zambilă/ Ce te faci de n-ai o pilă.
N-o mai ard şi eu pe felia cu “românii sunt născuţi pe pile” şi-alte chestii d-alea de plâns soarta. Asta e, ne-am născut în comunism şi “relaţia” punea pita pe masă. Sau caşcavalu’, salamu’, slănina ori untu’. Şi ne-am obişnuit.
Acum câţiva ani însă (să tot fie vreo trei) un prieten bun de-al meu avea de rezolvat ceva pe la Finanţe. O maşină de-a lui care era înmatriculată pe numele meu fiindcă el nu avea domiciliul în România, o chestie de-asta de evitat legi idioate. Buuun, şi omul la un moment dat s-a decis să-şi treacă maşina pe o firmă pe care şi-o deschisese. Mica problemă pe care o avea era că eu, adică posesorul în acte, eram cam plecat, iar omul avea nevoie destul de repede de radiere-înmatriculare, că nu ştiu ce nevoi contabile se iviseră la momentul crimei. Ştiţi voi, d-ălea de evitat legi stupide. Şi cum el cam aducea cu mine după chip, imaginea din “bolentinul” făcut acum vreo câţiva ani se cam pupa cu faţa lui de-acum. EU, cetăţean serios, îi zic omului că n-o să ţină, el nu şi nu, dă-i bătaie, îi trimit o copie după buletin şi dă cu actele peste ăia de la Finanţe. Se duce deci omul, depune tot, trece testul cu minciuna că nu ştie unde e buletinu’ dar “uitaţi o copie”, doamna de la ghişeu îi zice că e totul în regulă numa’ că mai trebuie să depună nu ştiu ce chitanţă cum că a plătit nu ştiu ce taxă. Şi cum era aproape ora închiderii, măsluitoru’ nostru a decis să vină a doua zi, dis-de-dimineaţă. Zis şi făcut.
A doua zi omu’ nostru se prezintă cu hârtia la acelaşi ghişeu. De data asta o altă doamnă, ia dosaru’, se mai uită o tură pe el şi îi cere buletinul în original. Străinezu’ reia povestea, zâmbind şi vrajind-o din priviri pe femeia de vreo cincizeci de ani, încercând aceeaşi poveste din ajun. Aia nu şi nu însă, că îi trebuie şi originalu’, ăsta dă cu minciuna, aia cu insistenţa, discuţia nu se mai termina. Şi deodată, în mijlocul rugăminţilor, doamna îşi lasă ochelarii mai jos, îl priveşte peste ei şi îi zice:
- Dumneata eşti ăsta din buletin?
- Da doamnă, cum să nu fiu eu, eram doar mai tânăr…
- Te mai întreb odată, dumneata eşti ăsta din buletin…
- Da…
Doamna se ridică, se uită încă odată la el atentă, ia telefonul mobil şi sună. Ăsta al meu, măsluitoru’, îngheţase de-a binelea. Deja se vedea încătuşat şi bătut la tălpi de către vestita miliţie română, trezit cu apă şi iar bătut până va mărturisi cine e cu-adevărat, de unde vine şi pentru cine lucrează…c-aşa-i în filme. Şi cum se gândea el, disperat, cum să smulgă actele din mâna femeii şi să rupă uşa, aude peste ghişeu vocea funcţionarei:
- Adi, servus mamă, e unul aici de vrea să-ţi radieze maşina…
Era mătuşă-mea de care uitasem că lucrează la Finanţe.
Şi nu-i aşa că vă gândiţi şi voi, aşa cum m-am gândit şi eu atunci, ce era dacă nu era mătuşa, ăsta nu-mi era prieten şi aia era maşina mea? Vă spun eu: scăpam de impozit pe anu’ ăla.
Şi pentru maşina mea. După patru zile în care a aşteptat cuminte îngropată în zăpadă, astăzi a schiat la propriu în drum către service unde şi-a primit ghetuţele de iarnă. Care ghetuţe, ca şi model, vi-l recomand tuturor: Vredestein Snowtrac 2:
Eu recunosc, iarna asta am fost un bou. De trei zile nu mişc maşina din parcare fiindcă am amânat nepermis de mult schimbarea cauciucurilor. Deci, teoretic, ar trebui ca eu să nu-mi permit să scriu asta.
Diferenţa, însă, dintre mine şi bizonii care încurcă circulaţia peste tot pe drumurile ţării este că eu…îmi las maşina acasă. Nu voi merge cu 20 la oră pe bulevardele Braşovului, nu voi ieşi să mă înfig în primul autobuz şi să blochez drumul vreo juma’ de oră, nu voi merge nici măcar să-mi iau ţigări până când condiţiile meteo îmi vor permite să mă duc cinci străzi mai încolo la service-ul unde am cauciucurile şi să le schimb. Până atunci, bou fiind, mă bucur de viaţa sănătoasă de pieton şi voi trage cu sete pe nări în fiecare dimineaţă o porţie din aerul rece de iarnă…pentru că merit.
LE:
 Şcoala de dans CARA www.caradans.ro |
Eurogamer Romania
Like
