Dacă aş fi scris postul ăsta ieri pe la ora şapte seara, din două în două cuvinte aş fi folosit câte-un organ şi aş fi făcut spume la gură în timp ce vă scriam aceste rânduri şi asta nu fiindcă m-am îmbolnăvit brusc de ceva boală ciudată care mă face mai nervos şi mai periculos pentru cei din jurul meu, ci doar fiindcă am avut ideea bestială să mă duc cu maşina până la Bacău. Să vă explic în detaliu ce înseamnă un drum naţional care mai e şi european şi care mai şi leagă Braşovul, Sibiul şi tot vestul de Moldova, ar însemna să scriu un serial. Dar să las nescrise măcar ideile principale ar însemna să strâng în mine şi prima dată când aş vedea un om politic cunoscut pe stradă să mă duc zâmbind spre el şi să-l omor. Şi n-ar fi bine nici pentru mine nici pentru el.
Deci, să plecăm împreună din Braşov şi să ieşim pe drumul spre centură şi mai apoi spre Sfântu Gheorghe, şi deci spre secuime. Ştiu, drumurile explodează de obicei primăvara, că aşa-i la noi şi ăsta e alt subiect de discuţie. Însă drumurile care leagă secuimea şi ungurimea de restul lumii semi-civilizate au fost şi înainte şi sunt şi acum, praf. Ştim desigur relaţiile excelente pe care le au ei, izolaţii, cu al nostru bun şi mult iubit preşedinte. Senzaţia pe care mi-au dat-o însă de ani de zile drumurile către secuime este că au fost seduşi şi abandonaţi, Băse întorcându-le de fiecare dată spatele imediat după cadoul votanţilor din zonă. De mult timp, de foarte mult timp drumurile naţionale care vin şi pleacă de la ei sunt praf.
Revenind, drumul naţional între Braşov şi Târgu Secuiesc începe cu binecunoscuta bucată de vreo douăzeci de kilometri de şosea din plăci, făcută acum vreo patruzeci de ani, şi care este aproape neatinsă de-atunci: viteza maximă, dacă ţii puţin la buzunarul tău, 70 – 80 de km la oră. Dacă eşti cu maşina de la muncă merge şi mai repede…
Până la Oituz nu mai este nimic cu-adevărat interesant, drumul este ok, în limitele în care poate fi ok un drum de la noi, primăvara. Târgu Secuiesc se încadrează în peisaj. Ceea ce n-am înţeles eu a fost calea ferată de la ieşirea de pe centura oraşului. Am oprit ca prostu-n drum, am fost claxonat din spate, trenul venea către mine, localnicii zâmbeau pe sub mustaţă iar eu aşteptam mut de mirare cu faţa-mi tâmpă pe o şosea pe care nu era absolut niciun marcaj. Băi, nici măcar un semn că urmează calea ferată, nu vorbesc de semne gen stop sau semnale luminoase şi acustice. Erau totuşi pe celălalt sens nişte cruci de-ălea la cincizeci de metri…atât.
Oituz. Am trecut de casa lui Căşuneanu, obiectiv turistic în zonă, şi am început să navighez cu grijă pe serpentinele pasului Oituz, unde drumul este ok exceptând asfaltul vălurit din curbe, adică exact porţiunea unde teoretic ar trebui să frânezi. Iar asfaltul în valuri plus maşina pe frână înseamnă adunate o senzaţie fantastică de şofer de tractor. În rest, drumul ok.
Şi să ajungem unde vroiam să ajung: Oneşti. Nu, nu voi continua seria “rezervaţiilor“, nu vreau să-mi ridic toţi neînţeleşii împotriva-mi şi nu-mi voi pune întrebări de genul “de ce plm mai stau oamenii ăia acolo”. Scurt, oraşul este praf praf praf la nivel de infrastructură, drumurile oribile, fie că vrei să treci prin oraş fie că alegi variantele care ocolesc oarecum centrul. Dar Oneştiul este doar o chestie pregătitoare pentru ce va urma: drumul către Bacău sau oraşul unde era să cad cu maşina într-o groapă. Doamnelor şi domnilor şi voi ceilalţi, cititorule oropsit ca mine sau evadat în vreo ţară cu apă caldă, stimaţi cititori din India şi Japonia, dragi somalezi, este cel mai infect drum pe care am circulat eu în această minunată ţară în ultimii 4 ani. Mai infect decât drumul dintre Piteşti şi Bran unde am luat o groapă de mi-a sărit cutia de Cola din suport, mai infect decât drumul de plăci de la ieşire din Braşov, mai infect decât orice vă puteţi imagina, şi asta în special pe ultimii treizeci de kilometri. Lăsăm partea cu şapte sute de milioane de localităţi în serie unde radarele stau adunate ca pescarii pe marginea lacului, uităm şi de traficul infernal şi de camioanele cu lemne care se târă cu douăzecişicinici de km pe oră, lăsăm toate astea fiindcă sunt nimicuri pe lângă drumul din care lipsesc pe alocuri bucăţi de asfalt. Aproape de Măgura, înainte şi pe serpentinele de acolo, lipsesc bucăţi de câteva zeci de metri din asfalt. Ştiu, vă vine greu să credeţi, dar dacă nu eram extrem de concentrat să mă feresc de camionul cu lama ridicată care mi-a trecut pe lângă creier, poate aş fi reuşit să prind un nefericit care a ieşit într-o depăşire exact pe o porţiune de unde lipsesc până şi urmele răzleţe de asfalt. Iar imaginea Daciei care sare de cur la 60 la oră, cade iar, sare de bot şi iar de cur este de-a dreptul nepreţuită…
Şi acestea fiind spuse, mie ca şi observator îmi vine să mă gândesc iarăşi că e simplu să stai pe margine şi să dai din gură. Da, corect, dar după ce-am văzut clipul din link am realizat că e ceva mai simplu să fii ăla comentat şi lătrat zi şi noapte. Şi ca să nu mai latru în gol, că mă gândesc că lătraţii suferă oricum de sindromul durerii acute în cur, salut iniţiativa transportatorilor de a propune noua lege a drumurilor care implică asigurarea statului şi despăgubirea cetăţeanului care-şi rupe maşina într-o groapă. Că mergând cu 30 la oră am auzit ieri toate ştirile de pe toate posturile, de cîteva ori. Şi pentru a încheia în spiritul care ne-a consacrat, alături de campania “Australia, pamânt românesc”, care s-a dovedit un real succes, lansăm o nouă campanie: propunem introducerea în stema României a următorului semn de circulaţie şi schimbarea sloganului cu choice bla bla în “România, drum cu ţâţe”. Fiindcă ştim cu toţii, fireşte, că sexul vinde…
2 people like this post.
Pune şi pe Facebook!
