Blogocular

When shit happens, shit happens. Adică oricare ar fi motivul pentru care eşti supărat, fie că ţi-a murit un prieten bun, un om apropiat, fie că ţi-a falimentat afacerea sau te-a lăsat gagica baltă, fie că toate ăstea la un loc plus mintea ta suficient de fucked up încât să nu realizezi pe moment criza prin care treci, oricare ar fi sursa căcatului din viaţa ta, acceptarea eşecului este pasul spre viitor. Trecutul este trecut, orice ar fi, iar lumea nu stă după tine şi după depresiile tale. Aruncă o privire scurtă în urmă, caută să realizezi ce şi unde ai făcut greşit, acceptă că totul chiar s-a întâmplat şi nu este doar un vis urât şi dă-i bătaie mai departe. Simplul gest de a-ţi ridica privirea către înainte, cât de greu ar fi, te va trezi din letargie. Şi nu uita, omule, că noi, toţi ceilalţi oameni ca şi tine, odată cândva am greşit.

“How soon ‘not now’ becomes never.” – Martin Luther.

“Chiar dacă e mult mai uşor să trăieşti în amintirile vremurilor bune, mai ales atunci când eşti în rahat, aceasta este calea sigură către nimic.” – Eu.

8 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Oare cum ar fi să eliminăm cuvântul “dar” din vocabularele, minţile şi vieţile noastre? Oare cum ar fi să nu mai condiţionăm iubirea noastră, trăirile noastre, lumea şi viaţa noastră  cu motive idioate şi evadări false în “mai uşor”? Oare cum ar fi dacă toţi, dar absolut toţi oamenii de pe Pământ am face asta, începând de mâine? Aş merge la mare dar…, aş ieşi deseară dar…, aş iubi dar… , aş trăi dar… , aş lupta dar… , aş cânta singur de nebun pe stradă dar… , aş mânca prăjitura asta dar… , aş înebuni de fericire dar… , aş zâmbi dar… ,ţi-aş spune dar… , aş zbura dar… . Şi apoi murim. Bucuroşi că am avut grijă ca vieţile noastre să fie trăite cum trebuie, respectând ordinea socială şi cutumele grupului în mijlocul căruia trăim. Fuck that, I say.

2 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Am avut întotdeauna o teamă instinctivă de-a călători cu maşina mică. Long story short, sunt una din relicvele alea care n-o să-şi ia niciodată carnetu’ pentru că nu vrea.

Şi pentru că nici chef să practic per pedes-ul n-am, folosesc din plin transportu’ în comun. Am ceva experienţă la sportu’ ăsta extrem, aşa că m-am cam obişnuit.

Şi chiar se întâmplă, în mod cu totul excepţional, să mai prind şi loc pe scaun. Dar “la vie est toujours parşivă”; e singuru’ lucru’ pe care poţi să contezi cu adevărat. De ce? Pentru că în mod invariabil locu’ de lângă e liber şi urmează a fi ocupat de o “damă bine” care nu ştie semnificaţia noţiunii de spaţiu personal.

Ok, când stai în picioare e destul de probabil să-ţi iei un cot în freză de la vecinu’ pentru că ăsta-i farmecul transportului în comun; e un risc asumat din momentul în care plăteşti călătoria. Dar când te numeri printre privilegiaţii “soartei” şi ai un loc pe scaun ce te face să vrei să-i furi aerul ăluia de lângă tine ?!?

Si dacă mai eşti şi dus la biserică nu prea poţi să zici “Coană-mare, dă-te mai incolo că-mi mânci sufletu’!”. încerci să te deplasezi uşurel mai spre stânga, mai spre dreapta, da’ tanti e lipită de tine şi pace !

Tot invariabil, când eşti şi cu capsa pusă mai rău şi mai rău, cocoana o să simtă nevoia imperioasă de a-ţi  destăinui, cu lux de amănunte, că ea e o super-expertă în fiertul apei şi ştie din surse de încredere ce efecte miraculoase are ceaiul de coada-calului asupra căderii părului la cârtiţă.

Cred că noi românii avem harul divin de a ne complica inutil; mersu’ cu autobuzu’, foloseşte la a te deplasa dintr-un punct într-altul. Atât.  Nu vreau să aduc vreo ofensă distinselor doamne, dar socializarea se face în faţa blocului, la un meeting de spart seminţe şi de bârfit p-aia de la patru sau la o cafeluţă cu fetele, obligatoriu toate trecute bine de cinzeci de ani, unde se poate dezbate cu spor caracteru’ infect a lu’ mama lu’ Carlos Alberto Mendez Gonzales de Mendosa din ultima telenovelă.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Chiar cu riscul de a-mi urca în cap toţi cititorii de sex masculin de p-aci… tot o să comentez următoarea fază, că nu mă pot abţine; ză imigi: două fete cară din greu la câte-o cutie din aia cu 10 topuri de hârtie, iar colegul lor de birou, în spate, se lupta să târâie un dosar voluminos de vreo 20 de pagini!

Trăim în secolul douăşunu, foarte adevărat, galanteria o mai găseşti doar în poveştile cu Feţi Fumoşi şi prinţese somnoroase şi desuete, scrise pe vremea bunicii; că poveştile astea contemporane nu m-am sinchisit să le citesc.

Staţi liniştiţi că nu-s o mimoză din aia de aşteaptă să i se deschidă uşa sau să i se tragă scaunu’ la restaurant. Dar dragilor, bunul simţ n-a murit! Sau mă rog, e în comă de foarte mult timp, însă de cine credeţi că depinde să nu-l lăsăm să moară?!? E totuşi jenant să vezi o tipă mărunţică de un metru jumate cărând cu greu un pachet de 10 kile urmată de o matahală de un metru optzeci bălăngănind un dosar de-o sută de grame! Asta aşa, ca să nu mai aducem în discuţie respectul, colegialitatea, spiritu’ de echipă şi alte concepte cu care facem paradă de câte ori vine vreun boss.

Şi acu’… aştept să mă beşteliţi.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Viaţa în lumea asta pe care o cunoaştem noi are nişte metode ciudate să ne arate câteodată că nu suntem în controlul ei aşa cum am crezut sau am fi vrut. Şi asta fără să însemne neapărat ceva rău.

Odată, absolut întâmplător, am cunoscut un om. Care om, fără să ştiu atunci, mi-a influenţat cu 0.5% viaţa peste ani. Apoi am mai cunoscut un om căruia, fără să ştiu sau fără să ştie, i-am modificat la rândul meu cursul vieţii cu 0,3%. Şi ca ei mulţi alţii de care nu mai ştiu nimic acum. Lumea, aşa cum o cunoaştem, e o reţea. O reţea bine pusă la punct şi pe care nu întotdeauna reuşim să o pricepem fiindcă nu putem lua întotdeauna în calcul multitudinea de factori care o influenţează. Noi nu suntem roboţi. Noi suntem sentimente, sinapse, gânduri, trăiri şi dacă vrei să te gândeşti că totul are un scop, încearcă să nu-l implici prea mult pe Dumnezeu în ecuaţia asta, e vorba doar de noi şi tot ce este între noi, ca oameni.

Cineva îmi spunea acum câteva zile că peste nu ştiu câţi ani va face şi va drege. I-am spus să nu-şi facă planuri, mai bine să se gândească liber în prezent. Am cunoscut sute de oameni, cu mulţi credeam că o să beau o bere şi peste zece ani şi acum habar nu am dacă mai există au ba. Da, recunosc, au avut şi ei un aport la ce sunt eu astăzi, dar cum nu sunt printre cei importanţi acum, nu sunt. Pentru că până la urmă asta contează, nu influenţa lor asupra mea, nu influenţa mea asupra lor, nu viaţa mea sau a lor.

Contează doar ce rămâne.

3 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Recunosc că până de curând experiența mea într-ale cimitirelor se limita la alea unde-s îngropați bunicii mei, adică mai la țară. În mintea mea de om nu prea inițiat în aşa ceva cimitiru’ era un loc unde te duci să-i plângi pe cei duşi, să le aprinzi o lumânare şi să te reculegi gândindu-te la vremuri mai bune.

Dar se pare că-s anacronică şi din punctul ăsta de vedere. Pentru că la oraş nene şi cimitirele-s cool. Nu se mai face vericule să mergi pe jos printre morminte; că-i naşpa şi dezolant tată. Nu, nu; acu’ e trendy să te cațeri pe ATVu şi să ti-l parchezi fix în fața crucii lu’ ăl’ plecatu’. Te mai sună unu şi altu’ la mobil şi oferi astfel posibilitatea şi la mojicii din juru’ tău să asculte ultima manea a lu’ Goguță, care-i nou’ tău ringtone, dat la volum maxim, pă bune. Şi pent’ că nu te-ai dus singur şi ți-ai luat şi gagica cu tine, tre’ să mai faci obligat – forțat câteva ture p’acolo, să vază lumea cu cine are de-a face şi să-i crească fetii inima-n pept. Dupe care te tolăneşti liniştit lângă mormânt şi te odihneşti şi tu un sfert de oră, dacă nu te mai stresează vreunu’ la telefon, of course şi-ți strică bunăciune de odihnă.

Eh, faină mai e viața! No, hodinit şi cu tema făcută … te cațeri iar pe ATVu’ şi îți inviți gagica la o plimbare romantică între cele două cimitire, aşea, să se-nvârtească-n morminte fraierii.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Cu toţii am auzit expresii ca sky is the limit, foloseşte-ţi potenţialul la maxim si altele pe aceeaşi temă. Le auzi azi, le auzi mâine şi ajungi să crezi în ele; şi-odată cu asta devii prea ocupat,  faci din viaţă un labirint, alergi ca prostu’ după himere, după visuri pe care ţi le însuşeşti, care însă nu-ţi aparţin sau după tâmpenii, pur şi simplu. Ironia e că devii mult prea important ca să mai contezi pentru tine însuţi.

Şi-atunci vine un om, care prin simpla prezenţă te face să uiţi de goana în care îţi transformi zilnic viaţa şi alături de care înveţi să te bucuri de lucrurile cele mai simple şi banale cu putinţă: un zâmbet, o melodie, o picătură de ploaie; ştiţi voi, lucrurile alea pe care nu le mai observăm. Din lipsă de timp sau pentru că nu cadrează cu ceea ce ne-am planificat.

Ştiu că sunt mai norocoasă decât majoritatea pentru că am întâlnit o astfel de persoană. Un om capabil să scoată la suprafaţă tot ce este mai bun în tine, într-un mod pe cât de natural şi firesc pe atât de inexplicabil; un om care mai presus de orice şi-a păstrat sufletul de copil, aşa, ca să facă în ciudă vieţii; un om făcut pur şi simplu să aducă bucurie; şi atât.

De ce Dumnezeu alege să-i ia pe ei primii… îmi este peste putinţă să-nţeleg. Si nu ştiu cum ar trebui să faci ca să-l laşi să plece când singurul lucru pe care îl mai vrei este să te agăţi de el cu disperare şi să nu-i mai dai drumul niciodată. Când locul tău e lângă el şi el nu mai e… unde mai e locul tău?

4 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

de aici.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Oare care laşitate e mai mare, aia în care renunţi fiindcă înţelegi şi accepţi că există un zid între doi oameni sau aia în care renunţi şezând cuminte şi ţinându-te de piciorul însângerat şi amorţit de durere fiindcă ai dat atât de tare în peretele ăla încercând să-l dărâmi?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

De ce în societatea românească  a face psihoterapie te transformă automat într-un stigmat în ochii oamenilor? Nu mai contează ce ai fost, ce-ai făcut în trecut sau ce vei fi capabil, fără doar şi poate, să faci în viitor. Contează doar că în momentul vorbirii nu poţi face faţă „aşa cum ar trebuie” unei situaţii în care viaţa a ales să te aducă, fără să-ţi ofere posibilitatea de a interveni pentru a schimba măcar o fărâmă din ceea ce s-a întâmplat.

Dar oameni buni cine stabileşte cum ar trebui să sufere cineva şi cum ar trebui să-şi ducă la bun sfârşit ceea ce soarta i-a hărăzit? De când s-au inventat tipare şi standarde ale suferinţei? Există norme şi reguli şi în privinţa asta? Oare nu-i destulă povara clipei, pentru cei de partea ailaltă a barierei? Chiar mai e nevoie de dispreţ şi blamare? V-aţi gândit ce e dincolo de suprafaţă, ce e mai departe de o simplă etichetă? V-a străfulgerat vreodată ideea că poate omul pe care-l arătaţi cu degetul e în definitiv şi la urma urmei un om simplu, cu nimic mai bun sau mai rău, dar pentru care cuvântul „destin” are o dimensiune cu mult mai dureroasă decât pentru voi? N-aţi spus niciodată în viaţă  „Doamne fereşte”? Chiar nu există nimic pe lumea asta care să vă facă să vi se ridice părul măciucă? Ei bine, pe noi Dumnezeu nu ne-a ferit; noi suntem cei cărora li s-a întâmplat ceea ce pe voi vă îngrozeşte în teorie; destinul a făcut din noi, la un moment dat, nişte simple marionete într-un joc stupid şi absurd din care toţi, inclusiv voi, să învăţăm ceva: să ne bucurăm de viaţă, aşa parşivă cum e, acceptându-ne condiţia de simpli călători pe blat, care riscă să fie aruncaţi afară poate în secunda următoare!

Obişnuim să ne maifestăm zgomotos şi dezaprobator când vine vorba de discriminare şi nepăsare, aşa… în general sau când e acolo, departe, în ţări străine. Şi jurăm pe roşu că noi n-am face în ruptul capului aşa ceva; dar când un om care ne e doar cunoştinţă, sau poate coleg sau vecin are nevoie mai mare de înţelegere, alegem nu să trecem pe lângă el  ignorându-l cu desăvârşire, ci să ne uităm pieziş, ca şi cum destinul respectivului ar putea să ne contagieze în mod ireversibil. Si omul nu ne cere nimic, nici ajutor şi nici milă; el continuă să existe chiar dacă, poate de multe ori a fost tentat să aleagă soluţia uşoară şi laşă a unei ieşiri forţate.

Cei mai mulţi aleg să  tacă, să plece capul şi să se ascundă, pentru că  vezi-Doamne e o ruşine să vorbeşti de aşa ceva. Eu una refuz să fiu judecată şi pusă la colţ de către indivizi  care n-au nici cea mai vagă idee despre ce sunt cu adevărat şi pentru care orice cuvânt care începe cu “psi” sună groaznic de ameninţător. Şi ca să parafrazez o sintagmă devenită deja celebră: bună, I have no idea about anything, sufăr de tulburare de stres post-traumatic şi fac psihoterapie.

Si cui nu-i convine îi urez un sincer :”Hai sictir

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Nu mai e vreo noutate că mama proştilor e mereu gravidă. Dar ce te faci când exemplaru’ e mare şef şi mai are şi pile până la Dumnezeu, de nu poate nimeni să-l dea jos de unde s-a cocoţat?!?

Şi aici nu vorbesc despre lipsa cunoştinţelor profesionale, care e până la urmă oarecum scuzabilă. Vorbesc de prostie prin excelentă, crasă şi exasperantă.  Şi am dat la viaţa mea peste mai multe categorii de “sărăcie a duhului”:

- primu’ e prostu’ simplu: mie mi-e simpatic; ştie că e prost, îşi acceptă condiţia şi nici nu face ever-ever ceva să-şi disimuleze condiţia; ghinionul cel mare e că ăştia sunt rarisimi;

-  următoarea e o categorie dureroasă pentru mine, pentru că e reprezentată, din nefericire, cu precădere de femei: prostu’-plantă decorativă; foarte interesantă categorie din punct de vedere al proporţiei dintre prostie şi egocentrism; cine n-a văzut vreodată tipesele alea care trăiesc ca să-şi aşeze păru’ când bate vântu’ sau să-şi pudreze nasu’, fără să ştie că în lume mai există şi altceva decât fashion, cosmetice şi propria persoană…

- urmează prostu’ cu gura mare; ăsta intuieşte ceva-ceva, da’ nu-i prea sigur care-i baiu’; aşa că dacă ai ceva calm la purtător poţi să-l convingi relativ uşor, chiar dacă iniţial nu părea să ai vreo şansă; impresia iniţială e cauzată de utilizarea excesivă a corzilor vocale la volum maxim, care în opinia lui compensează senzaţia aia de om pierdut pe care-o degajă  întotdeauna când lumea vorbeşte despre altceva decât politică;

-  una dintre cele mai periculoase categorii: prostu’- viclean; la ăsta instinctul de supravieţuire e mai puternic decât orice altceva; e destul de enervant pentru că de cele mai multe ori posedă o şiretenie rudimentară, viscerală parcă şi de aia e şi destul de greu de contracarat;

- “sunt prea prost ca să-mi dau seama” e, în opinia mea, treapta supremă; cu ăsta nu ai absolut niciodată nici o şansă, pentru că e pur şi simplu e fără speranţă.

Astea sunt câteva arhetipuri pe care le-am zărit din fuga calului. Sunt convinsă că există nenumărate alte categorii şi mai ales o infinitate de combinaţii.

Pe de altă parte, cred că toţi avem momentele noastre de “glorie”, când suntem de-a dreptul “copleşiţi de profunzimea propriei gândiri”; în situaţii din astea cel mai important, zic io, e să nu ne ghidăm după zicala“don’t step into the light”

Premiantul zilei de azi e de departe prostul-important, tipologie care m-a şi inspirat şi să-mi mai omor vreo câţiva neuroni din dotare. Dar dacă-ţi mănânci nervii cu proştii ce se cheamă că eşti?

Întrebarea e retorică şi aş aprecia dacă nu v-aţi deranja să răspundeţi, pentru că ştiu deja răspunsul:  prost-patetic.

Un nou guest post. Începe să ne placă, nu-i aşa?

2 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

3 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Am o viață ciudată. Sau cel puțin una care cu greu s-ar putea încadra in tiparele normalității. Şi recunosc:  de câteva luni tânjeam să fiu una dintre cei mulți, să mă identific cu toți şi cu nimeni în particular; tânjeam după normalitate. 
Până zilele trecute, când am auzit-o pe următoarea: un puştan normal din zilele noastre, adicătelea cu fitze, fumuri şi “cul”, a fost luat la omor în stația de autobuz, de către … un individ, pentru că om nu poate fi, pe care puştiul îl cunoştea. Care individ îl bate până-i sparge timpanele. La propriu! 
Mama puştanului, o femeie cumsecade, care nu prea mai vede de ani buni, merge la meliție să depună plângere. Ca un om normal. Acu’ … răspunsu’ initial a lu’ nenea melițianu’ este, pentru o persoană ca mine, halucinant: “Păi doamnă, dacă tot îl cunoaşteți prindeți-l şi aduceți-l încoa!”  
Personal, nu-mi pot închipui ce te poate determina să dai într-un om până îi spargi timpanele, dar se pare că în ziua de azi chestiile astea mai impresionează doar pe cei care vor să fie impresionați. Şi nici reacția inițiala a organului plătit să apare cetățeanu’ n-a prea mirat pe nimeni.Cu alte cuvinte … e normal. 
Aşa că… mama ei normalitate! Cui îi mai trebuie?!?

Guest post scris de către aceeaşi persoană care a scris asta.

3 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

le: aici daca nu mai merge cel de sus.

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!