Blogocular

Odată, demult aş putea deja spune, aveam şi eu prieteni prin cartier cu care mai ieşeam la o bere şi cu care socializam mai mult decât acum când mă văd cu ei numai atunci când se însoară vreunul sau moare altul. Că deh, suntem între două vârste, atunci când deja lucrurile încep să se combine şi cînd începi să le trăieşti pe toate fără să te mai miri de nicio nepotriveală.

Şi ca să intrăm în temă, unul dintre ăştia din cartier prinsese ceva job de-ăla de vindea pe la chioşcuri brânzeturi şi-alte rahaturi şi primise maşină de “servici” şi telefon de “servici” şi era cel mai şmecher dintre noi toţi la un loc. Şi maşina aia a lui de “servici” era un Tico, evident albastru, cu dotări standard – roată de rezervă, volan, cric, banchete etc.

Bun, şi nu mai ţin eu minte ce-a făcut mai exact al meu că a reuşit să descompleteze până şi dotările ălea standard, de la un moment dat nu mai avea roată de rezervă, o dotare mobilă extrem de importantă în zilele ălea pentru orice maşină care se depărta la mai mult de cinci kilometri de oraş. Şi pe lângă el mai avea un coleg în aceeaşi situaţie, asta în condiţiile în care se zvonise printre ceilalţi vânzători-conducători auto din firma aia că în curând se preconizează un control, ceva serios de la Bucureşti, şi trebuia ca fiecare să aibă cam totul în regulă la maşinile din gestiune. Adică nah, să nu-ţi lipsească scaunul, volanul, roata de rezervă şi-alte chestii.

Pe de altă parte, mai aveam noi unul prin cartier care era hoţ. De mic. Băiat fain de altfel, ăsta cu furatul era singului lui defect major. Nu, nu fura de la noi, de fapt nici nu ştiu sigur dacă fura au ba, ce ştiu sigur e că era în contacte strânse cu cei ce furau şi că făcea rost de chestii “pe comandă”, ca “băieţii”…

Şi se întâlnesc ăştia doi odată, la drum de seară şi în loc de taină, cu telefoanele închise ca să nu-i asculte careva şi cu priviri de-ălea aruncate peste umăr, suspectând bineînţeles că din cele câteva milioane de ori când s-au întâlnit întâmplător fix de data asta cineva se va gândi că plănuiesc ceva infracţiune periculoasă. Şi în replici scurte şi cu subînţelesuri şi conotaţii diverse, ăla de prinsese serviciul bun îl roagă pe ăsta rebelul de nu prinsese încă niciun “servici” şi doar fura, să-i facă rost cumva, de la careva, pe comandă, de două roţi de Tico. Fiindcă se ştie, colegii se ajută între ei şi niciodată nu se lasă la greu iar cum celălalt de la serviciul bun care era în aceeaşi situaţie nu avea relaţii unde trebuia, au decis amândoi să le comande de la vecinul de cartier. Zis şi făcut, se despart plecând amândoi în direcţii diferite, prefăcându-se că nu se cunosc şi că au vorbit chestii de-ălea mărunte gen “aveţi un ceas?” sau “ce urât e-afară…”…

Acum, că trebuie să vă spun asta, hoţii au nişte chestii nescrise de-ale lor. Ei se cunosc între ei, fiindcă sunt aşa de low-profile încât numai un hoţ poate recunoaşte un alt hoţ, dar niciodată nu se întreabă unul pe altul chestii de-ălea personale, gen “cum o cheamă pe nevastă-ta” sau “câţi copii ai” şi cu-atât mai puţin îşi cunosc numele reale. Ei lucrează, precum scriitorii, sub adăpostul unui pseudonim ales de obicei aiurea, la derută. Ei nu se întâlnesc ca şi oamenii normali acasă la unul dintre ei la o cafea, la un vin. Ei nu socializează între ei precum oamenii normali, nu se vizitează, nu ştiu mare lucru unul despre celălalt evitând astfel ţigăniile care pot apărea atunci când unul dintre ei este “turnat” la miliţie şi trebuie să suspecteze pe careva.

Bun, gata că iar m-am lungit şi-am făcut dintr-o poveste simplă un mare rahat pe care mai mult ca sigur nu-l va citit nimeni până la final.

Care final, fiindcă eu cred că e evident, o să-l fac scurt şi la obiect în contrapartidă cu acest post inacceptabil de lung:

Într-o dimineaţă, norocosul de care vă spuneam mai devreme că e atât de norocos să aibă un coleg care să-l ajute necondiţionat, şi-a găsit, clar, maşina de “servici” pe butuci, cu două roţi lipsă.

Nu a făcut niciodată reclamaţie la miliţie.

Personajele din poveste sunt fictive, eu nu ştiu nimic, habar nu am cine şi ce. Clar?

Mai jos un scurt metraj în temă care a mai fost pe blog dar care se potriveşte mai bine aici:

Read the rest of this entry »

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Cică azi e zi din-aia sfântă de nu se munceşte şi se fac “mucenici”, un fel de chestii dulci de se mănâncă după masă. Şi cum tocmai terminasem de mâncat prânzul, mă-ntreabă maică-mea (aşa cum fac toate mamele de te-ntreabă de toată cămara numai să vrei să mănânci ceva), dacă nu vreau “mucenici”, ca şi desert, de la tanti Petrescu. Ei, eu fiind destul de pretenţios la chestii gătite în casă şi cunoscând că mama nu se oboseşte să gătească chestii de-astea religioase doar fiindcă sunt religioase, era clar că nu erau “de-ai noştri” şi dacă nu erau “de-ai noştri” era musai să fie de la cineva agreat de mine în materie de gătit. Bun, că m-am îmbârligat în introducerea asta de era să-i uit finalul, că despre altceva era vorba.

La noi în casă sunt clasice glumele cu bătrâni şi moartea care-i pândeşte în orice clipă, maestrul în materie fiind taică-meu care constata odată în gura mare, la un prânz de-ăla cu mătuşi trecute de limita de optzeci de primăveri, că ar cam avea nevoie de haine negre că “încep să moară ăstea”…Evident, maică-mea e factorul de echilibru care-i blochează adeseori ieşirile pe care “hăi” bătrâni le găsesc adeseori scandaloase şi îl ceartă de fiecare dată, de obicei public, sau vine cu câte o replică menită să aducă liniştea.

Şi cum aşchia nu sare departe de trunchi şi cum soţii Petrescu ăştia de la care erau “mucenicii” ăia cu care eram ademenit au cam trecut de limita aia pe gare ăia de ne guvernează speră să n-o prea mai depăşim, mi-a trecut prin cap să fac şi eu o glumă de-aia de oameni mari şi să mă mir retoric:

- Da’ ce, ăştia îşi fac deja pomană?

Fără să aştepte prea mult, ca să nu se obişnuiască din nou atmosfera cu glume de-ăstea negre, maică-mea, factorul de echilibru după cum spuneam, intervine prompt cu replica-explicaţie care trebuia să ne taie nouă elanul de a continua:

- Eh, mai au şi alţi morţi în familie…

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Toată viaţa visează să fie ceva mare, să facă ceva care să conteze. Îşi imaginează cum îşi descoperă el talentul ascuns de care nu ştie nici măcar el şi prin urmare ignoră tot ce-i place şi îşi urmăreşte un vis care de fapt nu există. Vrea să schimbe lumea, vrea să fie recunoscut, vrea să fie bun, cel mai bun. Încearcă diverse, se dă peste cap, citeşte şi învaţă, se ratează pe rând în diferite domenii în care nu se poate remarca, caută caută caută…

Şi-ajunge apoi la un soi de resemnare şi trăieşte lâncezitşi frustrat până într-o zi când un adevăr cu-adevărat cutremurător îl loveşte: realizează că este mediocru. Realizează, în pesimismul lui, că orice ar face există cineva care o va face mai bine şi că media sau submedia este tot ce îşi poate permite să spere. Trăieşte drama mediocrului, iar lovitura vine uneori mai brusc şi mai aprig decât un trăznet.

Nu! Greşit, dragă mediocrule. Foarte greşit. Şi acum mă adresez celor mai mulţi dintre noi, că dacă n-am fi noi majoritatea n-ar mai exista rataţii şi premianţii. Mă adresez vouă şi vă spun: greşit! Ai căutat unde nu trebuia, ai căutat undeva unde nu aveai cum să găseşti niciodată acel ceva care să-ţi satisfacă nevoia ta de măreţie. Ştiu, la un moment dat te-ai înţeles tacit cu tine şi ai căzut într-un soi de complacere personală. Probabil eşti chiar căsătorit şi ai doi copii, e foarte posibil să mergi în fiecare zi la servici şi să te uiţi cu jind la parapantele care trec peste tine şi la cei trei motociclişti care se îndreaptă spre ieşirea din oraş…

Nu e nimic pierdut, caută în tine, caută-ţi vechile pasiuni şi trezeşte-le fiindcă numai cu ele şi numai atunci când vei face ceva cu-adevărat important te vei simţi liber şi suprem. E simplu: nu poţi fi cel mai bun în tenis când ai o chemare nativă către blues. Sau poţi, da-i greu.

P.S. Ştiu, e imposibil. Ai rate, ai copii de crescut, ai soacră şi oameni în faţa cărora trebuie să dai socoteală. Întotdeauna ai fost înconjurat de oameni cărora trebuia să le dai socoteală, nu-i aşa?

2 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Uitaţi-vă puţin la imaginile de mai jos. Sigur, există şi în State ceva asemănător dar ăia de îmbulzesc şi se omoară cu un scop: chilipiruri în singura zi din an când poţi cumpăra un televizor cu zece dolari. Şi da, în nebunia lor unii stau de cu noapte, cam cum stăteau ai noştri în fiecare noapte la coadă la lapte.

Dar ăştia de mai jos?

LE: după o a doua vizionare am ajuns la concluzia că este un viral excelent

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Plecaţi mă, toţi. Acum. Plecaţi că-mi merge ca dracu’ de rău şi prin urmare sunt rău cu voi toţi. Sunt ciufut şi sictirit şi prin urmare plecaţi. Că muşc. Mai ales ăia care contaţi câtuşi de puţin, ăia să plecaţi, că de voi  mă doare-n cur cel mai mult. Că e mai simplu aşa. Plecaţi, că eu ştiu să mă descurc şi n-am nicio problemă. Plecaţi în plm odată, toţi, că atunci când toate vor fi rezolvate fix la voi o să vin zâmbind să vă anunţ că vă sunt recunoscător pentru că aţi avut grijă de relaţia noastră şi aţi plecat atunci când mi-era rău ca să ne regăsim când îmi va fi bine. Că toată lumea ştie, de voi am nevoie când mi-e bine…plecaţi înainte să dau drumul peste voi la toată ura de care sunt capabil…plecaţi. Read the rest of this entry »

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

1 person likes this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Bă, e o plăcere să asişti cum comandă femeia de la chioşc ceva la distribuitor, pe banii patronului. În primul rând importanţa cu care o face. Îşi aranjează ţinuta, coboară ochelarii aşa încât să poată privi superior pe desupra lor şi începe:

- Dă-mi patru ciocolate Africana…trei plicuri de nes…aşa…un bax de Cola… unul de bere şi gata. Închide catalogul cu un gest la fel de superior ca un om cu multă treabă. Şi cam avea, că în afară de mine la coadă mai stăteau vreo doi neni cu paharele de vodcă goale şi care aşteptau cuminţi.

- Păi doamnă, zice vânzătorul-distribuitor, abil, aţi închis catalogul şi nici n-aţi ajuns la jumătate…

- De-aia că nu mai am ce lua…

- Păi uitaţi aici…e promoţie!

Tan-tan. Ochii femeii încep să sclipească, zâmbeşte cu grijă astfel încât să nu care cumva să-şi trădeze intersesul, aruncă un ochi pe sub ochelari către promoţie şi pe unul îl păstrează sus, privind peste ochelari şi străduindu-se să nu-l scape din ochi pe cel din faţa lui. O negociatoare desăvârşită, un rechin al afacerilor cu pufuleţi, un jucător de poker care-şi vânează prada etc etc etc:

- Şi în ce constă, mă rog, promoţia asta?

- Păi…dacă luaţi un bax de-ăsta şi-un bax de-ăsta…vă dau…ăăă…un tricou cu Dedeman!

- Mda…un tricou. Bine, dă-mi un bax din ăsta!

- Păi şi din celălalt trebuie pentru promoţie…

- Bine, bine, zice asta a noastră udă toată, şi din ăla unul, ce să fac acum, să mă cert cu tine??

Abia aştept să o văd data viitoare când voi mai sta cinci minute la coadă după o cafea şi-n pachet de ţigări privind superioară peste ochelari şi de sub tricoul ei roşu, nou nouţ, cu Dedeman.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Ignoraţi comentariile siropoase şi posibilitatea ca acest clip să fie un fake. S-a întâmplat demult şi oamenii au crezut întotdeauna că aşa a fost. Şi dacă aşa a fost atunci da, e tare:

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Serios, ce înseamnă să ai o părere despre ceva? Părerea este un fapt, o chestie pe care o simţi, sau un cumul de intervenţii şi influenţe? Poţi avea o părere, e drept, şi să spui că aia e părerea ta. Poţi, dacă ai coaie. Dacă nu, cauţi ajutor în orice vorbă, indiciu sau în părerea altcuiva. Discuţia e complexă, ştiu. Pleacă de la ce scoţi pe gură şi merge până la întrebarea fundamentală pe care ţi-o pui atunci când eşti singur şi gândeşti de plictiseală.

Cine sunt eu? Cine sunt eu ca şi individ? Sunt toţi oamenii pe care-i cunosc şi care mi-au influenţat, că am vrut au ba, existenţa şi modul de a vedea ce trebuie sau ce nu trebuie văzut, sau sunt eu, cu părerile mele stabilite prin experienţe şi prin “gustatul” fiecărui eveniment ce mi-a marcat viaţa sau modul de a gândi? Evident, dacă ai trăit pe o insulă pustie (ce clişeu) şi nu ai intrat în contact cu nimeni niciodată, poţi fi tu, doar tu, cu părerile tale nealterate vreodată de nimeni şi nimic. Poate doar de starea vremii.

Şi acum, că am stabilit ce suntem fiecare ca şi individ, în ce constă calitatea sau, mai mult, esenţa unui individ? În influenţe? Că ar fi nasol. Ar fi teribil de nasol să îţi spună cineva acum că tu nu eşti tu ci doar un rezultat al unor nenumărate influenţe… şi atunci îţi spun adevărul: esenţa fiecărui individ este dată de capacitatea lui şi numai a lui de a culege, selecta, aduna, elimina, coagula şi defini tot ce l-a influenţat pe el vreodată. Mai simplu pentru cei dintre voi care încă nu aţi reuşit să desluşiţi răspunsul, împărţirea clară a tot ce mişcă în jurul tău între “bun” şi “rău”. Căcat, veţi spune, mă învârt în cerc, fiindcă însăşi despicarea asta e relativă. Şi asta mă duce cu gândul la o altă întrebare, născută într-un moment de cugetare cu puternice influenţe bahice: Einstein, dacă a zis ce-a zis, ce naiba vroia să spună de fapt? Că toate chestiile sunt legate între ele, sau toate chestiile sunt, de fapt, nedefinite?

N-aţi înţeles nimic, ştiu, fiindcă nici eu. Aşa că eu mă bag la culcare şi îmi las picioarele să se bage în toată filozofia asta de doi bani. Că oricum, ca să înţeleg, trebuie să-mi întreb un prieten. Care cred că doarme acum şi, spre norocul sau nenorocul meu şi al vrostru, nu-mi poate altera cu nimic demenţa părerilor mele…

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

O zi pe care-am considerat-o întotdeauna specială. Că e ziua mea. Şi anul ăsta, fiindcă de-acum am blog şi sunt şmecher, am zis să nu mai ţin în mine şi să vă spun tot: sunt frustrat. De ce? Uite din cauza lor: Bubu Bayer, Andrei, Liviu, Marius, Charles Darwin, Sorin. Da, din cauza voastră, celor născuţi în aceeaşi zi cu mine, nu mă mai simt atât de special. Vouă tuturor vă spun La mulţi ani şi toate cele şi vă doresc să vă simţiţi aşa cum nu pot eu datorită vouă: unici şi speciali.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Pace vouă:

4 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Băi, o fi vârsta sau momentul, frigul sau plictiseala, dar pe mine m-a apucat aşa o chestie – nu vreau să-i zic nostalgie că eu sunt cool şi culii nu-s nostalgici – după colegi, prieteni, cunoscuţi şi oameni în general pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului şi de care nu mai ştiam nimic. Şi-uite-aşa, folosindu-mă fără menajamente de atoaoteînfăptuitorul şi atotputernicul feisbuc, m-am apucat astăzi, sărind dint liste în liste, să-mi adaug cunoştinţe de care nici măcar nu mai ştiam dacă-s morţi sau respiră. Şi luând-o eu aşa cu gândul şi plimbându-mă de pe o listă de prieteni pe alta, mi-am adus aminte cum am auzit eu acum vreun an şi ceva că Facebook a depăşit Myspace… Facebook who? Şi m-am luminat: normal că a reuşit, e creat ca să reuşească: a adus în plus faţă de orice altă reţea socială comunicarea interactivă, simplă şi la îndemână, profilul s-a transformat dintr-o cameră personală într-una deschisă, comunicativă şi plină de informaţii despre toţi cei din listă. Nu mai insist, este un improvement clar faţă de tot ce însemna social networking până acum şi care nu avea cum să nu se concretizez, mânuit cum se cuvine, în ierarhia de care vorbeam mai sus.

Începând din 2004 de la prima investiţie notabilă venită de la cofondatorul PayPal, Peter Thiel, Facebook a refuzat sistematic implicarea oricărui gigant online  în treburile lor contabile: pe rând, Microsoft, Google şi Yahoo au fost trimişi la plimbare, parteneriatele fără complicaţii fiind preferate vânzării efective. Ceea ce e distractiv este că Facebook a “intrat pe plus”, declarat de către ei, de-abia prin septembrie 2009.

Nu mai ştiu ce naiba vroiam să zic… a, genul ăsta de reţele vin şi pleacă, cine se promovează mai interesant şi mai eficient, bate. Dar ăştia parcă au făcut totul ca la carte până acum. Aşa m-au prins şi pe mine, ăla cul, să le deschid zilnic pagina şi să mă uit ce-a mai făcut Maricica sau Florică.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Punem pariu că hoţu’ locuia într-o garsonieră în chirie?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Aşa, ca să rămânem oţârică în linia postului anterior, îmi aminteam zilele trecute că pe vremea celor-de-care-nu-prea-mai-vorbim, adică înainte de 89, se practica o chestie foarte mişto: trocul cu produse de la locul de muncă. Toţi furau, nimeni nu ştia, norma se făcea, planul se depăşea, toată lumea era fericită. Şi cum contextul era de căcat şi nea Nicu trimitea până şi părul de la frizerii la export, prin magazine bătea vântu’ şi nu găseai nici cremă de ghete, fiecare o învârtea cum putea pe la locul de muncă: cine lucra la Nivea avea săpun, cine lucra la Rulmentu’ avea cămara plină de rulmenţi, bunică-mea care lucra la Cibo avea dulapurile ticsite cu dulciuri şi tot aşa.

Prin urmare, când aveai nevoie de cremă de ghete, luai rulmentu’ sau ce furai tu de pe la muncă, sunai la vecinu’ care lucra la fabrica de cremă de ghete, îi băgai rulmentu’ la buzunar, el zâmbea, intra câteva secunde în casă şi-ţi dădea produsul. Chestia asta funcţiona oricând şi oriunde şi cu orice produs fiindcă atât de greu găseai prin magazine cele de trebuinţă atunci când te ardea mai tare încât orice chestie mică – fie el şi un rulment – era bun să fie-n casă.

Revenind, tata lucra la IRE. Năpăstuit, ghinionist, luaţi-o cum vreţi. Da, aveam reducere la curent şi-alte chestii, dar ce dracu’ să furi de la IRE? Şi cum toată lumea băga ceva, al meu care era oricum un om prea corect şi prea lipsit de oportunismul atât de necesar acelor vremuri, a decis să fure… trei becuri. Să vadă şi el cum e. Şi în afară că îi tremura geanta ca-n desene animate când a ieşit pe poarta intreprinderii, că deh, sângele rece vine şi el odată cu obişnuinţa, chestia cu becurile a data naştere unei poveşti mişto:

Pe scara blocului se furau becuri. De către vecini, de către cine nu avea în casă, de către oricine intra pe scară… ce mai, se furau becuri în draci. Pune al meu primu’ bec, a doua zi întuneric. Îl pune şi pe-al doilea, a doua zi întuneric. Necăjit nevoie mare, îl pune şi pe-al treilea şi seara se pune la pândă. Al meu e o fire răbdătoare, deci a stat vreo două trei ceasuri cu urechea la uşă şi cu ochiu’ geană pe vizor. Şi cum răbdarea e de obicei răsplătită, iaca cum pe la doişpe noaptea aude ceva sunete suspecte pe hol. Bagă ochiu’ la vizualizat şi studiază atent problema: tiptil, urcând cu grijă până la etajul doi, o namilă de femeie inconfundabilă prin siluetă, vecină de la scara A, înarmată cu o cârpă în mâna-i cât lopata, desface cu o dexteritate antrenată becul furat cu-atâtea sacrificii, îl vâră la buzunar şi o ia la fugă pe scări cu o agilitate şocantă pentru cele două sute de kile ale ei (era bolnavă de ceva ce te face foarte gras).

Al meu, răbdător cum v-am spus că e, evaluează atent situaţia şi se gândeşte la o soluţie. Nu putea să fugă după ea pe scări, era jenat şi el şi era jenat şi de jena femeii. Numai jene. Nu poţi nici să mergi la oameni la uşă şi să le zici că fură, dar nici nu poţi să stai cu mâna-n sân să vezi cum se bucură alţii de sacrificiile tale. Şi cum o freca el şi-o întorcea pe toate părţile, a cugetat prelung şi-a lăsat noaptea să treacă peste gândurile lui şi dimineaţă a găsit soluţia ideală:

A luat o coală de hârtie şi a aşternut următoarele cuvinte, după care a introdus-o subtil în cutia poştală a furăcioşilor:

“Ştiu că furi becuri de la scara B, te-am văzut şi te-au văzut toţi vecinii. Potoleşte-te sau chemăm Miliţia.”

Să vă mai spun că a doua noapte becul lumina la locul lui ca şi când n-ar fi fost niciodată altundeva?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Vă spuneam acum vreo două zile că aia pe care îi plătim să cureţe zăpada, nu-s. Bun, şi vă mai spuneam că am hotărât să dau conştiincios zăpada din faţa porţii. Zis şi făcut. Şi a doua zi, cu bucurie în suflet şi plini de elan, au venit şi “deszăpezitorii”. Şi mi-au pus zăpada la loc, în faţa porţii, plus un bonus de vreo 20 de centimetri. C-aşa-i în tenis…

Alta mişto: veneam pe un drum de 4 benzi, două pe sens, dinspre Braşov înspre Codlea, când în faţa mea am văzut pe prima banda camionul ăla primitiv cu un prăpădit în spate care arunca nisip cu o lopată pe şosea. Şi m-am gândit, precaut de felul meu, să îi fac nişte semne din faruri să mă asigur că mă vede că trec şi să facă o scurtă pauză…şi omul a făcut. Fix până când am ajuns în dreptul lui, după care mi-a aruncat aşa, razant, o lopată de nisip pe jumătate din maşină.

N-am reuşit să opresc, n-au oprit nici ei. Mă gândesc oricum că asta e distracţia lor la locul de muncă, aşa cum unii avem internetul şi alţii jumătatea de tărie…şi e mai bine că n-am oprit. Presupun că astfel am evitat o lopată în gură: pentru genul ăsta de oameni lovitura de lopată este ca o palmă uşoară.

Le transmit pe această cale multă sănătate şi toate cele bune.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!