Despre proşti.
Posted on Tuesday, March 23rd, 2010 at 11:07Nu mai e vreo noutate că mama proştilor e mereu gravidă. Dar ce te faci când exemplaru’ e mare şef şi mai are şi pile până la Dumnezeu, de nu poate nimeni să-l dea jos de unde s-a cocoţat?!?
Şi aici nu vorbesc despre lipsa cunoştinţelor profesionale, care e până la urmă oarecum scuzabilă. Vorbesc de prostie prin excelentă, crasă şi exasperantă. Şi am dat la viaţa mea peste mai multe categorii de “sărăcie a duhului”:
- primu’ e prostu’ simplu: mie mi-e simpatic; ştie că e prost, îşi acceptă condiţia şi nici nu face ever-ever ceva să-şi disimuleze condiţia; ghinionul cel mare e că ăştia sunt rarisimi;
- următoarea e o categorie dureroasă pentru mine, pentru că e reprezentată, din nefericire, cu precădere de femei: prostu’-plantă decorativă; foarte interesantă categorie din punct de vedere al proporţiei dintre prostie şi egocentrism; cine n-a văzut vreodată tipesele alea care trăiesc ca să-şi aşeze păru’ când bate vântu’ sau să-şi pudreze nasu’, fără să ştie că în lume mai există şi altceva decât fashion, cosmetice şi propria persoană…
- urmează prostu’ cu gura mare; ăsta intuieşte ceva-ceva, da’ nu-i prea sigur care-i baiu’; aşa că dacă ai ceva calm la purtător poţi să-l convingi relativ uşor, chiar dacă iniţial nu părea să ai vreo şansă; impresia iniţială e cauzată de utilizarea excesivă a corzilor vocale la volum maxim, care în opinia lui compensează senzaţia aia de om pierdut pe care-o degajă întotdeauna când lumea vorbeşte despre altceva decât politică;
- una dintre cele mai periculoase categorii: prostu’- viclean; la ăsta instinctul de supravieţuire e mai puternic decât orice altceva; e destul de enervant pentru că de cele mai multe ori posedă o şiretenie rudimentară, viscerală parcă şi de aia e şi destul de greu de contracarat;
- “sunt prea prost ca să-mi dau seama” e, în opinia mea, treapta supremă; cu ăsta nu ai absolut niciodată nici o şansă, pentru că e pur şi simplu e fără speranţă.
Astea sunt câteva arhetipuri pe care le-am zărit din fuga calului. Sunt convinsă că există nenumărate alte categorii şi mai ales o infinitate de combinaţii.
Pe de altă parte, cred că toţi avem momentele noastre de “glorie”, când suntem de-a dreptul “copleşiţi de profunzimea propriei gândiri”; în situaţii din astea cel mai important, zic io, e să nu ne ghidăm după zicala“don’t step into the light”
Premiantul zilei de azi e de departe prostul-important, tipologie care m-a şi inspirat şi să-mi mai omor vreo câţiva neuroni din dotare. Dar dacă-ţi mănânci nervii cu proştii ce se cheamă că eşti?
Întrebarea e retorică şi aş aprecia dacă nu v-aţi deranja să răspundeţi, pentru că ştiu deja răspunsul: prost-patetic.
Un nou guest post. Începe să ne placă, nu-i aşa?
