Vecinul de la etajul patru.
Învăţător scăpătat, beţiv profesionist, “bătător” de copii la şcoală. Mic de statură, brunet, chel şi cu mustaţă. Încă profesează. E căsătorit cu o asistentă tăcută care nu s-a remarcat niciodată, însă care şi-o ia sistematic pe coajă de la soţ. Au împreună o fiică, studentă. Fiica şi-a luat lumea în cap, a prins o bursă de studii la Londra şi a plecat. Şi bine a făcut, ea părea fată deşteaptă. Învăţătorul are o Dacie veche, culoarea grena, pe care n-a mişcat-o de vreo zece ani şi căreia, uneori, îi acoperă urmele de rugină vopsind-o cu o pensulă. De curând a fost nevoit să o mute, parcarea fiind cumpărată de altcineva. În locul ei a rămas o mică pădure de buruieni, crescută prin crăpăturile asfaltului. În restul timpului, meştereşte în faţa blocului, creează chestii care aproape niciodată nu funcţionează şi apoi se îmbată. Apoi urcă la etajul patru şi îşi bate nevasta.
Vecinul de la etajul trei.
Are vreo două sute şi ceva de ani. Nu mai aude de mult. Fost inginer constructor, soţia lui a fost învăţătoare şi a murit acum câţiva ani. De la ea împrumutam cărţi când eram mic. Era nevăzătoare, însă strânsese o bibliotecă întreagă pentru a o citi la pensie. Din nefericire pentru ea, şi-a pierdut vederea imediat după pensionare şi n-a mai apucat să citească nimic. Asculta însă audiobooks pe care le împrumuta de la Asociaţia Nevăzătorilor iar eu copil fiind, le ascultam şi eu. Avea camera fix deasupra mea, şi se auzea. Dacă nu mi-ar fi fost apropiaţi, probabil că aş fi comentat situaţia inedită care se întâmpla până acum câţiva ani la ei în casă: ea, oarbă, el surd. Aşa, parcă nu mă lasă inima. Menţionez doar două chestii: el a fost un om răutăcios de-a lungul vieţii. Îi mânca femeii prăjiturile pe care i le trimitea maică-mea şi se purta urât cu nepoţii. Prin urmare, nu-l vizita nici dracu’. De ceva timp de când se pare că inerentul sfârşit i se apropie, primeşte o grămadă de vizite, căci în afară de apartament mai are vreo două case. Însă de când cu decăderea imobiliarelor şi vizitele din interes s-au rărit. Dar mai sunt şi vor mai fi până vor ajunge apartamentele gratis. Cred.
Vecina de la etajul doi.
Era cunoscută drept radioul cartierului. Tot ce nu ştia nimeni, ştia ea. Dacă vroiai să ştie cineva ceva, îi spuneai ei. Apoi, în câteva zile, toată lumea ştia dar nu spunea la nimeni. Ca la şcoală. Acum a îmbătrânit, şi-a cumpărat o potaie şi e mai retrasă. Are o fiică şi fiica are un prieten, aproape soţ. Ei sunt speranţa că etajul doi se va schimba în curând în ceva mai bine.
Altă vecină de la etajul doi.
De fapt sunt două. Mamă şi fiică. Tata zicea că sunt curve amândouă. Am crescut şi mi-am dat seama că avea dreptate. Soţul, respectiv tatăl, a fugit acum vreo treizeci de ani de când s-a prins ce are la uşă. Şi le-a lăsat tot. De atunci, pe la uşa “lu’ a bătrână” s-au perindat diverşi, fiecare venind negreşit cu plăsuca plină cu ce nu se găsea: lapte, ouă sau ulei. Varianta oficială era că aveau relaţii. Nu domne, relaţii serioase. Eu le-aş numi comerciale. Fiica. Fiica, după ce s-a antrenat pe-aici în tinereţe, a plecat în Italia. Beţive fiind, şi ea şi mă-sa, după câţiva ani s-a buhăit rău de tot. Acum arată mai rău ca bătrâna. Şi oricât de disperaţi după fofoloancă ar fi italienii, au şi ei minimul de respect de sine. Şi-au trimis-o acasă. De vreo doi ani stă pe-acasă, creşte cu maică-sa o caricatură de câine şi se îmbată când au bani. Sau naiba ştie ce fac, le văd cam rar. A, funny. Pe câine îl cheamă Amore. Că de-acolo a venit…cadou de la un macaronar.
Vecinul de la unu’.
A fost pe moarte, spun medicii, acum vreun an şi ceva. Copiii săi, unul în Irlanda şi celălalt, în Portugalia, mutaţi aproape de tot, au venit acasă într-un suflet. Bătrânul însă şi-a revenit şi-acum freacă menta. E un om simplu, de treabă, care nu a deranjat niciodată pe nimeni. Se bagă în seamă cu toată lumea, face cumpărături, duce gunoiul de trei ori pe zi ca să socializeze. Merge regulat la ceva Adunare religioasă săptămânală şi te salută întotdeauna spunând tare şi răspicat “Bucurie”. Aşa cum a salutat de altfel şi îndurerata asistenţă de la priveghiul vecinei de la trei atunci când a murit. Acum ceva timp păstra apa din cadă peste săptămână pentru a o folosi la toaletă. Economie. A fost crescut şi educat în vremuri grele, iar banii pe care copiii săi îi trimit acasă îi pune la cec. Tot pentru ei.
Vecinu’ de la parter.
Un olteanomuntean. Adică e de pe unde se împreunează Oltenia cu Muntenia. Deci e din amândouă câte puţin. Vorbeşte extrem de repede, nu înţeleg aproape niciodată ce-mi spune din prima încercare. E genul de om care le ştie pe toate, se bagă la toate, te ajută oricând. Pe bani, dacă nu te cunoaşte. Dacă îţi e prieten, e omul tău. Dă sfaturi tuturor, nu ezită să-ti spună că eşti prost, dacă eşti. A lucrat într-o uzină şi avea de când îl ştiu un Aro. Roşu căramiziu. De când s-a pensionat lucrează în fiecare zi la Aro. Îl strica, îl repara şi-apoi iar îl strica. Fiul său care mi-e prieten, zice că mai avea vreo trei Aro în beci, ca şi piese. Nu a fost niciodată cu maşina aia în service pentru chestii mecanice. Are chiar şi un banc de lucru în grădina din faţa blocului, cu menghină şi tot ce trebuie. S-a necăjit tare când i-a venit impozitul pe maşină vreo douăzeci şi ceva de milioane. O încadraseră la maşină de teren cu motor mare, peste 2500. Aşa că a renunţat la ea şi şi-a cumpărat o maşină nouă, o dubă-camionetă, pentru transporturi. Asta face el, transporturi. Într-o zi nu demult eram prin parcare şi m-am îngrozit când l-am văzut băgat jumate sub capotă. M-a rugat să-i traduc câteva chestii scrise în engleză pe diverse părţi ale motorului. Spre binele lui şi a maşinii, i-am zis că nu prea înţeleg. Împreună cu taică-meu sunt cărcotaşii cartierului şi fac mişto de bătrâni. Urât, dar funny. Sunt amândoi închistaţi în principii comuniste, deci se înţeleg perfect. În afară de transporturi mai are şi ceva oi. Sau avea. Dar nu, nu le ţine la bloc.
Personajele de mai sus sunt fictive. Adică nu sunt, dar e mai bine să ştiţi că sunt. Le găsiţi aproape în fiecare scară de bloc din Braşov sau România. O să vă mai povestesc cândva despre excursiile în grup organizat ale bătrânilor din cartier către izvoarele de sub Tâmpa sau de aiurea de unde vin cu bidoane şi canistre pline cu apă. Pentru băut şi pentru menaj. Că au apometre şi e scump. Dar deocamdată atât.
Pune şi pe Facebook!
Like
