Blogocular

Cine ştie de ce-am stat eu în cosmopolita metropolă Turda o oră în coloană ultima oară când am fost la Cluj? Să fie accident, să fie trafic (că Turda e oraş mare) sau să fie că ziua în amiaza mare munictorii vopseau cele doua treceri de pietoni din centru?

În altă ordine de idei, cine ştie cum se dau amenzile de parcare în cosmopolita metropolă Braşov de această dată? Hai să vă spun eu, că nici eu n-am ştiut până de curând:

- te uiţi cu ochi de vultur la toate maşinile care vin în parcarea pe care o păzeşti.

- pândeşti de fiecare dată maşina în care este doar şoferul

- remarci instinctiv dacă are sau n-are mărunt, cunoscut fiind faptul că aparatele din Braşov nu funcţionează decât cu fise ca telefoanele de pe vremea ailaltă.

- te pui în poziţie de plecare atunci când omul se îndepărtează la mai mult de 50 de m de maşina pe care a lăsat-o cu avariile pornite, purtând o bancnotă de 1 leu pe care vrea s-o schimbe.

- aştepţi până când omu’ intră într-un butic sau ceva.

- ATACI!

- eşti atent ca atunci când faci poza să nu se vadă avariile, laşi amenda şi pleci.

Acum câteva săptămâni l-am prins şi m-am pus în faţa numărului atunci când încerca să îmi pozeze maşina. După câteva ture în faţa şi în spatele maşinii şi după ce am trecut prin vreo trei etape de negocieri (care au inclus “demontez numerele”, “îţi sparg camera”, “eşti nesimţit” şi râsete isterice), vulturul s-a îndepărtat urlând că mă poate poza şi în mers. I-am transmis că mă poate poza şi mai târziu, în trafic, că mai trec p-acolo. Sau îi pot trimite pe mail o poză cu mine dacă vrea.

Ieri însă, nu l-am mai prins. Pe Victoriei, în faţă la ING, vulturul m-a învins. Şi nu a mai contat că m-am întors în cinci minute, fluturând victorios în mâna dreaptă bonul de parcare precum un copil care a câştigat un leu la loz în plic şi nici că maşina avea iarăşi avariile pornite. Vulturul a fost de negăsit mai apoi timp de 30 de minute. Ştia el de ce.

Am fost învins deci, dar vânătoarea continuă.

3 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Iată că primăvara asta le-a adus şi altora dezastrul natural pe şosele, nu numai nouă, prăpădiţii de noi.

Nu, nu vă grăbiţi să închideţi computerele mulţumiţi că viaţa fraierilor care s-au străduit să zboare peste ocean este măcar dintr-un singur punct de vedere la fel de mizerabilă ca şi a voastră… Nu, mai  bine daţi click pe “citeşte tot”…

Read the rest of this entry »

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Fiindcă de fapt laşi un copil în grija altui copil. Sunt şi excepţii, desigur, doar că majoritatea covârşitoare îmi confirmă spusele din titlu. Să trag aer în piept şi să mă calmez ca să vă pot povesti cum era să-mi încep eu astăzi ziua împraştiind pe caldarâm un copil, o trotinetă şi-un bunic.

Ştiţi sensul giratoriu de la Spitalul Judeţean? Dacă nu, vă fac o schiţă. Nu am de gînd să re-discut acum utilitatea, eficienţa sau dacă giratoriile ăstea sunt necesare sau nu, evenimentul m-a dat puţin pe spate şi vreau să rămânem la el.

Ei bine, apariţia acelui sens giratoriu a mutat trecerile de pietoni vreo 50 de metri mai jos pe fiecare stradă care intră în intersecţie şi a făcut incredibil de greu ieşitul de pe strada cu spitalul, atunci când este aglomerat. Exact într-un asemenea moment m-am trezit şi eu acolo, primul, aşteptând ca puhoiul de pe Calea Bucureşti să se sfârşească şi să pot trece către Răcădău, fix ca în schiţa de mai jos. Normal, atenţia mea era 100% spre stânga, de unde curgea roiul de maşini, aşteptând gaura din trafic. Şi într-un moment în care prima bandă s-a eliberat, am „împins” uşor maşina puţin înainte pentru a avea o vizibilitatea mai bună şi pentru a putea „ţâşni” spre mijlocul sensului giratoriu.

În clipa aia am auzit un ţipăt, mi-am aruncat ochii în dreapta faţă şi am văzut lipit de maşină, un copil de vreo 5-6 ani, după el trotineta şi după trotinetă, bunicul. Am încremenit şi mi-am revenit de-abia după cîteva secunde când mi-am dat seama că l-am atins doar foarte uşor. Nu mai e nevoie să vă spun că bunicul s-a uitat spre mine cu o privire ucigătoare…

Revenind, ce era dacă asta se întâmpla exact atunci când prindeam gaura din trafic şi plecam de pe loc în trombă? O să-mi spuneţi că de ce nu m-am uitat în dreapta? Simplu, fiindcă din dreapta teoretic nu trebuie să vină nimic şi acolo te uiţi în ultima secundă, când deja ai luat decizia de a accelera…

Să-mi ignoraţi incoerenţa, sunt încă puţin „lovit” de întâmplare şi de ce-ar fi putut ieşi din ea…

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Eu recunosc, iarna asta am fost un bou. De trei zile nu mişc maşina din parcare fiindcă am amânat nepermis de mult schimbarea cauciucurilor. Deci, teoretic, ar trebui ca eu să nu-mi permit să scriu asta.

Diferenţa, însă,  dintre mine şi bizonii care încurcă circulaţia peste tot pe drumurile ţării este că eu…îmi las maşina acasă. Nu voi merge cu 20 la oră pe bulevardele Braşovului, nu voi ieşi să mă înfig în primul autobuz şi să blochez drumul vreo juma’ de oră, nu voi merge nici măcar să-mi iau ţigări până când condiţiile meteo îmi vor permite să mă duc cinci străzi mai încolo la service-ul unde am cauciucurile şi să le schimb. Până atunci, bou fiind, mă bucur de viaţa sănătoasă de pieton şi voi trage cu sete pe nări în fiecare dimineaţă o porţie din aerul rece de iarnă…pentru că merit.

LE:

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Este ca şi cu o prietenă curvă pe care o prinzi cu diverşi dar de fiecare dată îi mai dai o şansă fiindcă speri că e “material” bun şi se va îndrepta. Apoi o prinzi iarăşi, fireşte.

Aseară m-a claxonat prelung un bizon fiindcă oprisem la o barieră pe jumătate coborâtă, dar când m-am dus să-l întreb ce vrea să-mi zică de m-a atenţionat atât de vehement, n-a vrut să comunice cu mine şi s-a încuiat în maşină, privind fix în faţă şi deloc către subsemnatu’. Apoi am petrecut cinci minute minunate unul în compania celuilalt, fiecare cuminte în maşina lui, aşteptând să treacă o locomotivă. Şi-am plecat fără alte discuţii.

P.S. A doua parte v-am povestit-o doar ca să mă dau mare că am coborât şi eu în sfârşit din maşină ca să cunosc un bizon. Şi spre surpinderea mea, faţa mea arată la fel ca înainte, nimic schimbat.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Nu vreau să generalizez nimic. Acest post este pur şi simplu o părere personală, argumentată pueril şi scrisă la cald. Deci, să începem.

Personaje: eu, Alfa Romeo 147, 161 cp. El, Dacia Logan cu ceva cai putere şi mulţi brăduţi şi cruciuliţe în parbriz.

Întâmplarea 1: eu, în maşina mea, la un semafor, pe banda din mijloc, cea care mergea înainte. EL, înarmat cu Dacia Logan, pe banda din stânga mea, cea care avea desenată mare de tot pe ea o săgeată către…stânga. Se face verde, bag în viteza întâi, mă pregătesc să merg înainte. Din stânga mea se aude un zgomot ciudat de motoraş de maşină teleghidată turată la maxim, însoţit de un şuierat prelung de cauciucuri. Frânez. Prin faţa mea trece ca o nălucă, “extrem” de rapidă, virând la dreapta, o Dacie Logan. Cea care stătea până mai adineauri cuminte în stânga mea. Am apucat doar să văd că e albă şi că are desenate pe cur trei caractere chinezeşti. Mi-am revenit cu greu, mi-am şters o lacrimă şi mi-am continuat drumul.

Întâmplarea 2: eu, maşina mea, două benzi pe sens, în afara localităţii, pe prima bandă. El, înarmat cu una bucată Dacia Logan sub fund, în spatele meu. CD la oglindă, cruciuliţe. Circulăm regulamentar, 90 – 100km/h. În faţa mea, un camion, viteza aproximativă 70 – 80 de kilometri la oră. Semnalizez, firesc, mă pregătesc să mă înscriu în depăşire pe banda a doua. Din stânga spate se aude brusc un zgomot ciudat de motoraş de maşină teleghidată turată la maxim şi în oglindă văd vreo cinci – şase flash-uri venind de la maşina albă care se afla încă pe prima bandă. Surprins, mă retrag, Dacia albă “zburdă” pe lângă mine în decurs de un minut şi apoi după vreo 30 de secunde reuşeşte să “zburde” şi pe lângă camion. Revine pe prima bandă, viteza aproximativă 90 de kilometri la oră. Îmi reiau calm procesul de depăşire, merg constant cu aproximativ 100 km la oră, ajung în dreptul lui. Şoferul înarmat cu Dacie rânjeşte la mine şi accelerează până la aproximativ 120 de km la oră, aplecat pe volanul de care ţinea bine şi concentrat la drum. Revin pe banda întâi, Loganul rămâne în faţă la o distanţă constantă. Mi-am revenit cu greu, mi-am şters o lacrimă şi mi-am continuat drumul.

Mai am vreo trei, dar mi-e lene. Revenind la titlu, am o teorie personală, probabil greşită, privind şoferii de Dacii Logan şi care sună cam aşa:

Îl cheamă Gheorghe, prietenii îl alintă Gigi. Undeva prin anul de graţie 1977 a câştigat la cecurile de 5000 o Dacie. 1300, pentru export. A crescut-o, a îngrijit-o, a vopsit-o şi a reparat-o. În anii nouăzeci a decis că este o maşină mult prea bună pentru banii pe care-i putea lua pe ea, astfel a păstrat-o. Peste vreo zece ani, începând de prin 2005, începe programul rabla. Omul nostru are salariu, are maşină. Aceeaşi. De fapt nu a condus în viaţa lui decât o singură maşină: Dacia lui 1300 din 1977, de 46 de cai putere şi fără servo-direcţie sau servo-frână. Bun. Având salariu bun fiindcă este unul dintre norocoşii a cărui intreprindere comunistă nu s-a închis încă, decide să se angajeze la “o rată” pe cinci ani, ducându-şi bătrâna şi credincioasa maşină la Remat şi visând la minunea tehnologică a anilor 2000, Dacia Logan. După ceva rahaturi birocratice şi trei luni de aşteptare, primeşte telefonul mult aşteptat. A venit maşina.

Finalul teoriei: Omul nostru, după treizeci de ani de legat cu sârmă şi dezvoltat tricepşii trăgând de volanul îmbrăcat în blăniţă al Daciei 1300, se urcă în Logan. Volanul se învârte uşor, maşina este extrem de puternică (70 de cai?), frânează exemplar, este de-a dreptul bestială. Nici măcar nu-i auzi motoru’ domne şi se aşterne la drum ceva de speriat. Concluzia: omul nostru se transferă brusc într-un vis personal în care maşina de sub fundul său este cel puţin Ferrari:

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Stăteam la coadă pe o străduţă lăturalnică, în maşină, alături de alte patru-cinci maşini, aşteptând un moment prielnic să ieşim în strada principală. Din spate, apare un Taxi alb, ramâne o secundă la coada coloanei apoi iese, ne depăşeşte pe toţi, frânează pentru o secundă în capăt, se încadrează rapid, taie scurt faţa unei alte maşini şi-şi vede de drum. Noi, prostimea, am mai stat vreo două minute până am reuşit să ieşim, strada principală fiind destul de aglomerată.

Nu-i aşa că este reprezentativă imaginea pentru societatea noastră, şi nu numai? Patru proşti respectă regulile, vine descurcăreţul adaptabil şi capabil să găsească soluţii rapide la orice problemă, ăla supravieţuieşte rezolvând problema şi tolomacii care respectă regulile o freacă aşteptând nemurirea.

P.S. Darwin a fost genial pe alocuri:

“Nu supravieţuiesc speciile cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci cele mai uşor adaptabile.”

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Sau Pasajul Băneasa versus Pasajul Unirii, 2009 versus 1987:

La 6 iunie 1987, ziarele vremii anunţau o nouă realizare a socialismului: inaugurarea Pasajului Piaţa Unirii, la numai 34 de zile de la începerea lucrărilor de construcţie.

www.gandul.info

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Garantez că finalul merită să suportaţi gălăgia. Din păcate cred c-a scăpat…

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Vă mulțumim tovarășe primar al municipiului Brașov. Vă mulțumim pentru asfaltul bun, vă mulțumim pentru sensurile giratorii din tot orașul dar mai ales vă mulțumim din inimă pentru parcările, altădată gratuite, din fața blocurilor noastre. Nu, nu ne interesau acele spații verzi, niciodată nu ne-au plăcut. Și nu avem nicio problemă că acum trebuie să plătim ceva ce întotdeauna a fost gratis. Măcar e mai multă ordine și disciplină, așa cum vă place dumneavoastră. Dar lucrul cu care ne-ați făcut fericiți cu adevărat este că v-ați gândit cât de mult urâm noi musafirii și cât de mult ne dorim să rărim vizitele nepoților, verilor, mătușilor sau prietenilor noștri care locuiesc în alte cartiere. Și prin urmare ați avut geniala idee de a nu lăsa nicăieri, în nicio parcare de reședință, locuri de parcare pentru vizitatori. Și pentru asta, tovarășe primar al municipiului Brașov vă suntem veșnic recunoscători și vă mulțumim din inimă!

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Din ce am citit aici şi aici am înţeles o chestie foarte simplă: tu mergi liniştit şi pe banda celuilalt sens e coloană. Dacă iese un imbecil în depăşire fix în faţa ta iar tu evitându-l rupi un stâlp şi îţi distrugi maşina, eşti vinovat. Asta dacă nu l-ai atins. Şi-atunci ce facem, rupem gardu’ şi plătim sau intrăm în bou şi sperăm că nu murim ca să beneficiem de ajutorul legii? Pe bune, asta e “the supreme mumu”.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Este decernat astăzi idiotului din Audi TT-ul de Prahova care acum căteva ore depăşea câte-o maşină două pe Braşov – Sinaia, pe linie continuă în general, cu toate că restul maşinilor mergeau într-o coloană lungă cât vedeai cu ochii.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Stăteam şi mă gândeam la o trecere de pietoni de ce suntem noi, românii, atât de ciudaţi? Pe bune, am încercat chestia următoare la mai multe treceri de pietoni: opreşti, le cedezi trecerea, şi în afară de faptul că nu se mişcă nimeni până nu opreşti maşina de la două sute de mii de kilometri, se uită urât la tine. Cel puţin mustrător. Negreşit. Nu conteză că tu le zâmbeşti, nu contează că ai oprit şi deci ai făcut ce trebuie să faci, ei se uită urât ca şi când tocmai le-ai parcat maşina în sufragerie. Eu nu reuşesc să mă adaptez şi nici să înţeleg atitudinea asta care predomină, de noi şi ei. Noi pietonii, ei şoferii. Noi angajaţii, ei patronii. Noi aştia de după tejghea, ei ăia care ne păcălesc…aproape întotdeauna există “noi şi ei”. Să fie stres? Să fie cei cincizeci de ani de comunism în care “noi şi ei” devenise mod de viaţă? Sau să fie doar o trăire lăuntrică specifică creaturilor slabe, neînsemnate, cum că ar fi în permanenţă în pericol?

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Ii doresc multa putere de lupta. Ii doresc sa isi revina. Fara un picior, fara o mana, fara un ochi, dar sa traiasca. Fiindca toti vrem asta, nu? Vorbesc de imbecilul care a omorat 13 oameni in accidentul din imaginile de mai jos. Insist sa nu va uitati decat daca aveti nervi tari.

In alta ordine de idei ma intreb daca incompetentii aia de militieni au invatat in cacatul ala de scoala de cordoane de politie care sa incercuiasca locul ala blestemat si sa nu lase rudele si restul satenilor sa ii admire pe sarmanii aia intinsi pe jos, morti. Mi se face din ce in ce mai scarba ca traiesc in nenorocita asta de tara. La propriu. Imi vine sa vomit.  Si nu din cauza accidentului. Astea se intampla si idioti sunt peste tot. Ci din cauza faptului ca suntem o natie blestemata, insetata de imagini ca cele de mai jos si care reusim sa transformam in show negru orice eveniment tragic si sa ne smiorcaim dupa audienta sprijiniti cu bocancii in corpuri sangerande. Nu e vorba de Realitatea aici. De noi toti. Nu dati click pe “read more” daca sunteti de acord cu mine. Consider ca pentru orice om intreg la mine o stire care sa iti spuna ca a avut loc un accident in care au murit 13 oameni, e de ajuns. Eu imi cer scuze ca am pus aceste imagini pe acest blog. Promit ca e ultima data cand ma folosesc de asa ceva chiar si pentru a crea contextul a ceea ce am scris mai sus.

Read the rest of this entry »

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!