…pregătite cu atenţie de la vârste fragede. Cuvântul “avion” îl învaţă mai târziu, după ce sunt transferaţi în US şi încep să lucreze pentru CIA şi guvernul american. Apoi sunt sinucişi.
Aseară am reuşit să văd şi eu, într-un târziu, Public Enemies. Nu mă înghesuisem până acum să mă uit la el fiindcă mai văzusem deja două filme cu povestea lui John Dillinger, citisem despre el cum citisem de altfel şi despre Jesse James şi alţi outlaws americani preaslăviţi. M-am întrebat oare ce mai poate aduce nou acest film? Ei bine, exact ca şi în The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, un alt film din ceea ce cred eu că va fi un val de gen (la fel cum au fost filmele cu temă istorică acum câţiva ani), ce aduce nou Public Enemies este chiar urmărirea în amănunt a legendei. Povestea e puţin romanţată, e drept, criminalul rebel e umanizat, dar în final înglobând totul într-un set de amănunte care dă credit legendei. Nu se poate să nu remarcaţi în ambele filme momentul uciderii eroului principal, tratat în amănunt şi respectând cu stricteţe mărturiile celor de faţă. În fine, long story short, recitind eu cam tot ce ştiam despre Dillinger, am ajuns şi la cea care l-a trădat sub ameninţarea deportării, şi anume prostituata româncă pe numele ei Ana Cumpănaş. Am rămas surprins să găsesc un articol pe wiki atât de complet şi de detaliat despre viaţa şi isprăvile ei. Şi asta mi-a adus aminte despre exodul nebun al transilvănenilor din preajma anului 1900 şi puţin înainte, către Statele Unite. Mai în fundul Europei şi informaţi tardiv de tot ce se întâmpla în lume, ţăranii ardeleni au aflat târziu de “gold rush” şi de nebunia americană, tărâmul tuturor posibilităţilor. Nu puţini au fost aceia care, sătui încă de pe-atunci de traiul neîndestulat şi problemele din ce în ce mai dificile cu care se confruntau datorită regimului austro-ungar, au ales calea aventurii şi-au plecat până hăt peste ocean, bazându-se mai mult pe zvonuri şi vorbe auzite de la alţii. Mulţi s-au întors, unii peste zeci de ani, alţii imediat.
Şi din gând în gând aşa am ajuns eu să-mi amintesc de cufărul bunicii. Un cufăr mare, negru, întărit la colţuri cu ceva ornamente metalice, cu o încuietoare aurită şi destul de rezistentă chiar după atât de mult timp. Pe capacul cufărului era şi atunci o tăbliţă bine nituită pe care stătea scris un nume românesc – Anna Nedelca - şi o adresă din Cincinnati Alliance, Ohio, USA. Ei, povestea femeii, o mătuşă a bunicii mele, este oarecum similară cu a celei care l-a trădat pe Dillinger, cu menţiunea că nu pot face nicio referire sau comentariu vis-a-vis de meseria pe care ea a practicat-o în îndepărtata Americă. Plecase pe la 1800, alături de alţi săteni, în căutarea fericirii. S-a întors acasă prin 1945, bătrână tare şi hotărâtă să moară în satul natal. Cufărul era unul dintre cele multe cu care venise mătuşa acasă şi în care-şi strânsese probabil bruma de agoniseală din anii pribegiei. Nu ştie însă nimeni nici acum dacă bătrâna a fost deportată sau a venit de bună voie.
Vorbim de un sat din apropierea Braşovului unde şi acum merg destul de des, având încă veri, unchi sau mătuşi. Vă spuneam că mulţi s-au întors, aducând cu ei obiceiuri, vorbe, deprinderi. Şi după mult mult timp, după ani de şcoală şi învăţat engleză, după ani de uitat la filme americane şi memorat expresii, m-am prins eu de unde venea o veche înjurătură a bătrânilor din satul ăsta pe care o foloseau destul de des, aşa cum au înţeles-o ei sau aşa cum s-a transmis din gură în gură până în zilele când eu am mai apucat să o aud: “sologobeci”. V-aţi prins?
În Manhattan, la doi paşi de Ground Zero există un restaurant. Southwest New York se cheamă el (încercuit în poză). E destul de mare şi este acolo pentru un target precis: oamenii care muncesc în World Financial Center, adică ce a rămas din tot complexul distrus în 2001. Buun. În 2001, cei aproximativ 150 de angajaţi ai restaurantului, indieni, mexicani sau americani, nu au mai putut munci, timp de două luni şi mai bine, după atentate. Ca şi compensaţie, guvernul american i-a despagubit cu aproximativ cinci mii de dolari americani pe fiecare dintre ei, lunar. Adică practic le-au plătit câte un salariu, mult mai mult decât făceau ei normal. Foarte frumos, nu? În total vorbim de un milion şi jumătate de dolari, cash, pentru probabil cea mai mică afacere afectată de atentate, adică cea unde plafonul salarial de bază era de vreo 4 dolari pe oră. Bani de la guvern. Mai ai chef să faci scandal după? Îţi mai pui întrebări când te plătesc ăia dublu decât faci tu pe lună numai să stai dracului acasă şi să taci? Trageţi voi concluziile.
Ca să vă spun părerea mea, eu cred că vorbim de o coincidenţă. Nuuu, nu mă gândesc că a fost o coincidenţă faptul că un apropiat al familiei Bush s-a grăbit să îşi asume meritele pentru atentate. Nu. Nici că s-au auzit bubuituri şi s-au văzut explozii chiar înainte ca cele două turnuri să se prăbuşească sau ca ele s-au prăbuşit perfect, fără să deranjeze nimic din înghesuiala aia de clădiri din jur. Eu mă gândesc că au fost doar greşeli de pilotaj. Şi coincidenţa a fost sa se întâmple toate patru în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în aceeaşi zonă. Atât.
…iaca un clip mişto şi scurt cu Georgică povestind el cum a vazut nemaivăzute:
În concluzie, când te apuci să faci conspiraţii, fă-le cu cine trebuie. Ăsta a înţeles probabil, că toată chestia aia e secretă şi n-are voie să zică nimic la alţi copii, dar n-a înţeles dacă are sau n-are voie să inventeze chestii cu care să impresioneze fetele…
Fiindcă e de sezon. De-atunci până acum o grămadă de filme, documentare şi alte de-astea şi-au dat cu părerea, mai mult sau mai puţin obiectiv, despre conspiraţii şi coincidenţele cel puţin bizare din acea zi. Nu mă bag sa dau verdicte, de unde dracu’ sa ştiu eu, ăsta mic şi pricăjit care-şi trăieşte viaţa într-un mic orăşel de munte din estul Europei. Însă vă pot recomanda asta. De la National Geographic, fireşte. O chestie măcar obiectivă care pune faţă în faţă o echipă de “truthers”, adică nişte teoreticieni care ridică întrebări şi chiar caută răspunsuri deranjante, pe de o parte, şi un alt grup de specialişti în domeniile respective, genul care spun “terminaţi mă cu prostiile” şi încearcă, mai mult sau mai puţin argumentat, să demonteze orice teorie conspirativă formulată de primii.
P.S. Printre întrebările fără răspuns:
“Secretomania.Dacă am fost luaţi prin surprindere, dacă a fost chiar aşa cum spun ei, de unde atăta secretomanie?”
“Cum au reuşit cele trei cladiri să se prăbuşească atât de perfect?”
“Au fost 4000 de angajaţi evrei care nu au mers la servici în acea zi?”
“Illuminati, Zionist?”
“Au fost înregistrările cu Bin Laden făcături?”
Enjoy:
LE: Ca şi alternativă pentru toţi cei care credeţi în conspiraţii, seria Loose Change vă oferă un punct de vedere.
Inca o dovada, daca mai era cazul, ca bloggingul poate aduce chestii nasoale. Lasand la o parte caracterul “otevist” al stirii, sa radem cu realitatea.net.