Blogocular

When shit happens, shit happens. Adică oricare ar fi motivul pentru care eşti supărat, fie că ţi-a murit un prieten bun, un om apropiat, fie că ţi-a falimentat afacerea sau te-a lăsat gagica baltă, fie că toate ăstea la un loc plus mintea ta suficient de fucked up încât să nu realizezi pe moment criza prin care treci, oricare ar fi sursa căcatului din viaţa ta, acceptarea eşecului este pasul spre viitor. Trecutul este trecut, orice ar fi, iar lumea nu stă după tine şi după depresiile tale. Aruncă o privire scurtă în urmă, caută să realizezi ce şi unde ai făcut greşit, acceptă că totul chiar s-a întâmplat şi nu este doar un vis urât şi dă-i bătaie mai departe. Simplul gest de a-ţi ridica privirea către înainte, cât de greu ar fi, te va trezi din letargie. Şi nu uita, omule, că noi, toţi ceilalţi oameni ca şi tine, odată cândva am greşit.

“How soon ‘not now’ becomes never.” – Martin Luther.

“Chiar dacă e mult mai uşor să trăieşti în amintirile vremurilor bune, mai ales atunci când eşti în rahat, aceasta este calea sigură către nimic.” – Eu.

8 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Hăl cu H mare.

Vorbeam cu cineva adineauri de viaţă, în general, şi de lecţiile pe care le predă Doamne-Doamne furnicilor de pe pământ. Şi mă gândeam că eu îmi cam bag picioarele în lecţiile lui, să şi le aplice sieşi prima oară, să vadă cum e şi-apoi tragem noi concluziile împreună.

P.S. Mi-am adus aminte de o replică dintr-un film (Constantine cred), în care un semi-înger îi spunea unei fetişcane extrem de credincioasă: “Girl, stop dreamin’. God is a child with a stick and the World is an anthill.” Superb.

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

3 people like this post.

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Serios, ce înseamnă să ai o părere despre ceva? Părerea este un fapt, o chestie pe care o simţi, sau un cumul de intervenţii şi influenţe? Poţi avea o părere, e drept, şi să spui că aia e părerea ta. Poţi, dacă ai coaie. Dacă nu, cauţi ajutor în orice vorbă, indiciu sau în părerea altcuiva. Discuţia e complexă, ştiu. Pleacă de la ce scoţi pe gură şi merge până la întrebarea fundamentală pe care ţi-o pui atunci când eşti singur şi gândeşti de plictiseală.

Cine sunt eu? Cine sunt eu ca şi individ? Sunt toţi oamenii pe care-i cunosc şi care mi-au influenţat, că am vrut au ba, existenţa şi modul de a vedea ce trebuie sau ce nu trebuie văzut, sau sunt eu, cu părerile mele stabilite prin experienţe şi prin “gustatul” fiecărui eveniment ce mi-a marcat viaţa sau modul de a gândi? Evident, dacă ai trăit pe o insulă pustie (ce clişeu) şi nu ai intrat în contact cu nimeni niciodată, poţi fi tu, doar tu, cu părerile tale nealterate vreodată de nimeni şi nimic. Poate doar de starea vremii.

Şi acum, că am stabilit ce suntem fiecare ca şi individ, în ce constă calitatea sau, mai mult, esenţa unui individ? În influenţe? Că ar fi nasol. Ar fi teribil de nasol să îţi spună cineva acum că tu nu eşti tu ci doar un rezultat al unor nenumărate influenţe… şi atunci îţi spun adevărul: esenţa fiecărui individ este dată de capacitatea lui şi numai a lui de a culege, selecta, aduna, elimina, coagula şi defini tot ce l-a influenţat pe el vreodată. Mai simplu pentru cei dintre voi care încă nu aţi reuşit să desluşiţi răspunsul, împărţirea clară a tot ce mişcă în jurul tău între “bun” şi “rău”. Căcat, veţi spune, mă învârt în cerc, fiindcă însăşi despicarea asta e relativă. Şi asta mă duce cu gândul la o altă întrebare, născută într-un moment de cugetare cu puternice influenţe bahice: Einstein, dacă a zis ce-a zis, ce naiba vroia să spună de fapt? Că toate chestiile sunt legate între ele, sau toate chestiile sunt, de fapt, nedefinite?

N-aţi înţeles nimic, ştiu, fiindcă nici eu. Aşa că eu mă bag la culcare şi îmi las picioarele să se bage în toată filozofia asta de doi bani. Că oricum, ca să înţeleg, trebuie să-mi întreb un prieten. Care cred că doarme acum şi, spre norocul sau nenorocul meu şi al vrostru, nu-mi poate altera cu nimic demenţa părerilor mele…

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Când eram mic m-a întrebat tovarăşa la grădiniţă, ca pe voi toţi, ce vreau să mă fac când mă fac mare. Am răspuns că vreau să mă fac neamţ. Îmi plăceau filmele cu război, ălea comuniste de le dădeau ei în serial. Apoi am vrut aviator, că na, toată lumea vroia. Apoi nu m-am mai gândit.

Am crescut şi era la modă să fii patron. De orice, de la chioşc până la centru de închirieri casete, eu vroiam patron. Caca educaţie, ce-i aia, eu vreau patron. Chiar credeam că e simplu, că în anii nouăzeci orice era simplu. Ce de căcat îmi păreau ăia care aveau o meserie normală. Mă gândeam, în mijlocul adolescenţei, că trebuie să fii destul de prost să nu profiţi de brambureala din patrie. Şi n-am profitat, ceea ce mă face automat prost. Am însă scuza că n-aveam vârsta potrivită pentru a profita şi mai apoi când am făcut vârsta, că am fost blestemat până pe la 25 de ani cu o faţă de adolescent care numai la a fi luat în serios nu îndemna.

Read the rest of this entry »

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Mi-am adus aminte iar că au trecut douăzeci de ani. Şi mă gândeam, dacă aş fi avut problema cu somnul atunci şi nu eram copil, ce puteam să fac? Păi era mult mai simplu decât acum, fiindcă pe vremea aia românii erau extrem de activi noaptea şi nu te-ai fi simţit singur sau anormal nicio clipă.

Te culcai pe la zece, odată cu închiderea programului TV. Te trezeai la 1 AM, te spălai pe ochi rapid fiindcă era doar apă rece, dacă era, şi apoi aveai câteva opţiuni serioase: puteai să duci sticlele de lapte la coadă în faţă la Alimentara, apoi te puteai grăbi să te aşezi la coadă la banane. Spre dimineaţă, dacă era ziua aia din săptămână, băgau pâine şi poate aveai noroc s-o prinzi caldă. Şi dacă tot deschideau Alimentara, puteai să iei şi-o cicoare, pentru de dimineaţă. Toate astea nu puteau să-ţi răpească mai mult de 3-4 ore, aşa că pe la cinci jumate erai acasă, fierbeai cicoarea, făceai repede o omletă cu juma’ de ou şi-o picătură de ulei şi-apoi la şapte erai la muncă. Of, ce vremuri bune pentru insomniaci…

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!

Plecăm de la asta:

Vecinul de la etajul trei.

Are vreo două sute şi ceva de ani. Nu mai aude de mult. Fost inginer constructor, soţia lui a fost învăţătoare şi a murit acum câţiva ani. De la ea împrumutam cărţi când eram mic. Era nevăzătoare, însă strânsese o bibliotecă întreagă pentru a o citi la pensie. Din nefericire pentru ea, şi-a pierdut vederea imediat după pensionare şi n-a mai apucat să citească nimic. Asculta însă audiobooks pe care le împrumuta de la Asociaţia Nevăzătorilor iar eu copil fiind, le ascultam şi eu. Avea camera fix deasupra mea, şi se auzea. Dacă nu mi-ar fi fost apropiaţi, probabil că aş fi comentat situaţia inedită care se întâmpla până acum câţiva ani la ei în casă: ea, oarbă, el surd. Aşa, parcă nu mă lasă inima. Menţionez doar două chestii: el a fost un om răutăcios, de-a lungul vieţii. Îi mânca femeii prăjiturile pe care i le trimitea maică-mea şi se purta urât cu nepoţii. Prin urmare, nu-l vizita nici dracu’. De ceva timp de când se pare că inerentul sfârşit i se apropie, primeşte o grămadă de vizite, căci în afară de apartament mai are vreo două case. Însă de când cu decăderea imobiliarelor şi vizitele din interes s-au rărit. Dar mai sunt şi vor mai fi până vor ajunge apartamentele gratis. Cred.

Adică plecăm de la povestea vecinului de la etajul trei. Clic mai jos pentru o demonstraţie de dorinţă de viaţă şi elan pioneresc.

Read the rest of this entry »

Like

Unlike

Pune şi pe Facebook!